A apărut un nou tip de femei: Femei Facebook

Azi n-am chef să scriu ceva serios, așadar îmi voi permite să fiu zeflemitor, ironic, răutăcios și cum mai vreți voi. Îmi asum riscul, oricare ar fi acela.

Nu asteptati ajutor de pe retelele sociale. Acolo nu aveti prieteni.

Probabil ati auzit de cazul acelui tanar care a anuntat pe wall-ul sau de facebook ca se va sinucide iar „prietenii” din lista au inceput sa-l incurajeze si sa-i ureze succes.

Da, tanarul s-a spanzurat din dragoste si pentru ca a fost incurajat sa o faca, pentru ca aceia pe care el ii credea a fi prietenii sai l-au luat la misto in loc sa incerce sa-l domoleasca sau, macar, sa ia legatura cu parintii sai sau cu o autoritate.

„Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”

Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul.

De 21 de ani trăim vremuri pretins istorice. Totul a început la Revoluţie, când grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltaţi: “Istorie, istoriee…”. De atunci, aşteptăm mereu să se întâmple ceva istoric. Aşteptăm ca cineva, un om de cultură sau un politician providenţial, să ne spună că ştie încotro trebuie să meargă ţara, că există un plan naţional de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat „visătorii” potriviţi. Nimeni n-a „visat” pentru ţară şi pentru naţiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai partidului său. Mulţumită politicienilor, în ultimii 21 de ani, România aproape că a fost scoasă din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluţie anticriză. Dimpotrivă, ajunşi la putere, politicienii au scos istoria pe tuşă, marginalizând-o în şcoli şi universităţi, împreună cu latina – limba întemeietoare a românilor. În faţa acestui „holocaust” aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de conţinut istoric că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: „Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi”.