Relativizarea ca mijloc de contestare a adevărului

Mesajul fundamental al întregii realităţi TV, care se insinuează atît de bine în sufletele telespectatorilor, încît cu greu poate fi identi­ficat, este afirmaţia: „Orice adevăr este relativ” sau cu cuvintele lui Nietzsche: „Nu există adevăr, nu există stare absolută a lucrurilor, nu există lucru în sine”.

În filme, emisiuni ştiinţifice, informative etc. auzim şi vedem argumentîndu-se învăţătura lui Buddha, Darwin, Freud sau Marx; alături de învăţătura creştină găsim justificate, în aceeaşi măsură atît materialismul ştiinţific, existenţa extratereştrilor, cît şi fenomene oculte, spiritismul, magia etc. Toate „adevărurile”, învăţăturile sau toate rătăcirile şi fantasmele omenirii apar reprezentate în mod

Anunțuri

Ioan Gh. Savin: Probleme religioase

Ioan Gheorghe Savin 1885-1973

Lumea noastră românească se situează pe poziţii foarte felurite cînd e vorba de religie şi de proble­mele suscitate de ea. Cel puţin în ce priveşte inte­lectualii de la oraşe. Pentru mulţi dintre aceştia pro­blemele religioase sînt mari necunoscute.

Cîţiva afişează faţă de ele atitudini agresive cu veleităţi de ateism „ştiinţific”.

Mulţi se complac într-un fel de indiferentism în­găduitor, satisfăcut practic prin ritualul tradiţional sau obligaţii sociale.

Alţii, nici atît!

S-ar părea deci, după aspectele vieţii de oraş, că în materie religioasă sîntem sau atei, sau indiferenţi, sau simpli practicanţi ai unei ritualistici famili­are ori protocolare.

Cumpăraţi, cumpăraţi şi iar cumpăraţi!

Suntem datori să trăim conştient, nu conform cu valurile care încearcă să ne izbească de stînci.

Cam acesta pare a fi sloganul zilelor noastre. Trăim într-o societate de consum. Politici naţionale au ajuns să fie formate în jurul premizei că omul ar trebui îndemnat să cumpere cât mai mult. Goana după cumpărături este cea care dă valoare banilor pe care îi adună băncile. Nu aurul, nu tezaurele, ci continua plimbare a banului cu viteză din ce în ce mai mare este cea care susţine întregul sistem.

Să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci!!!

Viaţa creştinului stă sub semnul crucii. El trăieşte viaţa ca pe o răstignire între lucruri ce par contrare, dar care se unesc în mod esenţial în fiinţa lui intimă.

Crucea este o constantă în viaţa omului şi de aceea trebuie asumată cu mult mai mult de către creştin. Fără cruce, o persoană nu se poate numi creştin, nu cunoaşte sau pur şi simplu nu a înţeles învăţătura lui Hristos.

Creştinii au simţit de la început importanţa covîrşitoare a crucii, însemnîndu-se

Creştinul lucrează cele lumeşti neuitînd de cele duhovniceşti

Şi semănînd el, una a căzut lîngă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mîncat-o. Luca 8:5

Dumnezeu seamănă sămînţa dumnezeirii Sale pe pămînt. El se face om şi cade în inima de lut a omului. Omul este pămîntul în care Dumnezeu vrea să crească. El este locul în care Dumnezeu vrea să rodească. Omul este persoana pe care Dumnezeu vrea să o împlinească.

Cel ce este (vezi Ieşirea 3:14) se pune la dispoziţia celui ce este destinat să devină ca Cel ce este. Pămîntul este nimic, nu are valoare prin sine. Numai primind sămînţa vieţii şi unindu-se cu ea, pămîntul se poate transforma, se poate

Rugăciunea tinerilor care vor să se căsătorească

Doamne, Dumnezeule al milostivirilor şi a toată bunătatea, care plineşti cererile celor care Te cheamă cu credinţă, ascultă şi nevrednica noastră rugăciune. Tu vezi că vrem sa ne unim vieţile prin căsătorie, Tu vezi dorirea inimilor noastre şi ştii dacă este bună sau este rea.

Dacă este bineplăcut Ţie să luăm asupra noastră crucea căsătoriei, ajută-ne să biruim toate piedicile cu care vrăjmaşul ne necăjeşte. Ajută-ne, Doamne, că la Tine este nădejdea noastră. Dăruieşte-ne pace, dăruieşte-ne linişte şi sănătate sufletească şi trupească. Fereşte-ne de noroiul desfrîului, fereşte-ne de căderea în poftele trupeşti. Luminează-ne minţile ca să nu fie întunecate de vrăjmaş.

Rostul vieţii în cuplu

Dumnezeu ne-a dat cuţitul ca să ne omorîm unul pe altul sau ca să tăiem ceea ce avem nevoie? Funia, de ce ne-a dat-o: ca să ne spînzurăm sau ca să o întrebuinţăm atunci cînd ne trebuie? Dumnezeu a făcut şi toiagul, nu însă ca să-i lovim pe alţii, ci ca să ne sprijinim în el. Prin urmare, ca să revin la subiectul nostru, Dumnezeu a zidit şi femeia ca să se înmulţească lumea şi oricine doreşte, să poata trăi împreuna cu ea. Dar să trăiască totdeauna potrivit cu voia lui Dumnezeu.

Aşadar, fiecare tînăr să se cerceteze pe sine. Dacă poate, să ramînă feciorelnic, şi aceasta va fi o dovadă a deosebitei binecuvîntări a lui Dumnezeu. Dacă însă nu poate, să se însoare, cu consimţămîntul părinţilor săi, cu o femeie modestă şi virtuoasă. După nuntă însă, nimeni din cei doi nu are dreptul să poftească alta faţă, ci sînt datori să trăiască amîndoi întregi şi curaţi ca o pereche de turturele sau ca fraţii cuminţi. Toţi cei ce păzesc astfel Sfînta Taină a Căsătoriei, vor trăi

Dreapta credinţă a Voievodului Mihai Viteazul

Voievodul Mihai Viteazul, ctitor de biserici

Încă din tinereţe Mihai Viteazul s-a bucurat de ocrotirea vădită a lui Dumnezeu. La numai 35 de ani, el ajungea Mare Ban al Craiovei.

 Osîndit la moarte de Alexandru cel Rău, Mihai Viteazul a fost prins şi adus pentru execuţie în Bucureşti. I s-a îngăduit totuşi să poposească pentru rugăciune în Biserica Albă Postăvari (demolată de Ceauşescu în ziua de Paşti a anului 1984). Rugîndu-se acolo, în faţa icoanei făcătoare de minuni a Sfîntului Nicolae, se spune că el a făgăduit ridicarea unei mănăstiri, dacă va scăpa cu viaţă. Călăul, impresionat de înfăţişarea lui şi neîndrăznind să-l lovească, a aruncat securea şi a fugit. Văzînd minunea, boierii au cerut iertarea condamnatului, iar domnitorul a fost silit să o acorde.

Ajuns în scurt timp domn al Ţării Româneşti, Mihai Viteazul nu şi-a uitat făgăduinţa şi a ridicat în Bucureşti, nu departe de Biserica Albă Postăvari, o mănăstire cu hramul Sfîntului Ierarh Nicolae, mănăstire ce va fi cunoscută mai tîrziu sub numele de „Mihai Vodă“. Biserica şi clopotniţa au fost translate, iar chiliile demolate cu ocazia „sistematizării“ şi construirii Casei Poporului. Pe locul fostei mănăstiri se întinde astăzi Parcul Izvor.

“Acest neam de demoni nu iese, fără numai cu post şi rugăciune” Matei 17:2 (III)

Cuviosul David din Tesalonic, pîrjolitorul demonilor şi luminătorul orbilor

Cuv. David în faţa împăratului Iustinian al Bizanţului

Cuviosul David († 540 d. Hr.) , cel din Tesalonic, ostenindu-se pe pămînt pentru răsplata cea cerească, a primit de la Dumnezeu atîta dar, încît gonea diavolii, lumina orbii şi orice boală nelecuită o tămăduia, cu Numele Domnului nostru Iisus Hristos. Din semnele cele mai multe care le-a făcut, scriu două  spre încredinţarea celorlalte, precum leul se cunoaşte după unghii şi ţesătura după margine.

Un tînăr oarecare avea diavol. Acela a venit într-o zi la chilia cuviosului şi stînd afară la uşă, striga: „Eliberează-mă, Davide, rob al veşnicului Dumnezeu, că foc iese din chilia ta şi mă arde pe mine”. Atunci cuviosul, întinzînd mîna prin fereastra sa, a zis, apucîndu-l pe tînăr: „Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, îţi porunceşte ţie, duh necurat, să ieşi din zidirea Lui”. Acestea zicînd, l-a însemnat pe el cu semnul Sfintei Cruci şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Cei de faţă, văzînd o minune ca aceea, au slăvit pe Dumnezeu, ca pe Unul ce slăveşte pe cei ce-L slăvesc cu lucruri plăcute Lui. Mai ascultaţi şi o altă minune, tot asemenea.

Păcatul omului – bucuria vicleanului

În timp ce discutau acestea, satana, pe care numai sfîntul îl vedea, stătea acolo şi pregătea cursă pentru Epifanie.
– Fugi de aici vicleanule şi necuratule,  îi spuse Cuviosul Andrei cel nebun pentru Hristos.
– Mai viclean şi mai batjocoritor decît tine nu există altul în această cetate, i-a răspuns satana. Şi dacă vrei să-ţi spun adevărul, va veni timpul cînd îmi voi pierde meş­teşugul, căci oamenii vor deveni mai vicleni decît diavolii, aşa încît copiii cei mici vor vicleni mai mult decît cei mari. Aşadar, noi vom înceta atunci să-i războim pe oameni, de vreme ce vor cunoaşte de la ei înşişi vicleşugul.
– De unde le-ai aflat acestea? l-a întrebat Cuviosul.

Descîntecul şi vrăjitoria – capcane pentru naivi (II)

Diavolul nu-l conduce pe om la păcat în chip tiranic

În anii împăratului Leon Înţeleptul (886-912), cineva din Constantinopol, nesocotind sfinţenia Tainei căsătoriei, a început să trăiască în destrăbălare şi desfrînare. Soţia lui, femeie cu frică de Dumnezeu, se topea de tristeţe. Străduindu-se însă să-l readucă pe calea bună pe bărbatul ei, a ajuns la vrăjitorul Virginie.

Cînd l-a vizitat, în jurul lui erau mulţi oameni. Fiecare primea răspuns la problema pe care o avea şi pleca. Cînd i-a venit rîndul, s-a aşezat şi a început să-şi destăinuiască durerea:

– Bărbatul meu s-a dedat păcatului. Umblă prin toate locurile de preacurvie şi cheltuieşte averea noastră cu actriţe şi desfrînate. Am venit la tine pentru că am aflat că i-ai izbăvit pe mulţi. Ajută-mă dacă poţi şi eu te voi răsplăti cît mai bine cu putinţă.

– Nu te nelinişti deloc, i-a răspuns acela. Eu îl voi face să nu

Osteneala diavolului

Lucrarea principală a diavolului, după căderea lui, este să se împotrivească în continuu Voii Dumnezeieşti. Urăşte de moarte făpturile lui Dumnezeu şi îndeosebi pe oameni, cei plăsmuiţi după chipul şi asemănarea Ziditorului. El fiind apostat, după ce cu viclenie l-a tîrît în apostazie şi pe om, se luptă de atunci în toate felurile să-l ţină departe de Dumnezeu.

Hristos, prin întruparea Lui, le-a dat oamenilor posibilitatea nu numai de a se întoarce la „bunătatea din­tru început”, dar şi de a se îndumnezei. Diavolul însă, deşi neputincios acum, continuă să tîrască în păcat, prin viclenie, făpturile dragi ale lui Dumnezeu, încercînd în felul acesta să zădărnicească lucrarea răscumpărătoare a Domnului. Le-a declarat, aşadar, oamenilor război nemi­los şi înfricoşător nu numai din ură faţă de ei, dar şi din invidie. Nu poate suferi slava şi fericirea dumnezeiască ce-i aşteaptă pe ostenitori. De aceea împrăştie între ei răutate, îi îndeamnă la păcat şi le inspiră necredinţă faţă de adevărul şi iubirea lui Dumnezeu. După o parabolă a Evangheliei, diavolul este vrăjmaşul care a sădit neghină în ţarina în care Domnul însămînţase grîu (Matei 13:24-25).

“Acest neam de demoni nu iese, fără numai cu post şi rugăciune” Matei 17:2 (II)

Ce iubesc demonii şi de ce se tem

Odată, pe cînd fericitul Ioan Bostrinul se afla cu treburi în Antiohia Siriei, au fost duse la el 4 femei demonizate, care spuneau multe, fiind înrîurite de diavoli.

Ioan, ascultîndu-le, le-a întrebat despre diferite lucruri, cum ar fi căderea demonilor din rai, despre fructul pe care l-a mîncat Adam, despre şarpe şi altele, pe care nu le vom spune aici, din pricina slăbiciunii multora. Însă, pe două dintre acestea, care sunt spre zidirea sufletului, le vom povesti în continuare.

– Vă e frică de rugăciunea împărătească „Tatăl nostru”, de Psalmul 90 „Cel ce locuieşte întru ajutorul  Celui-Preaînalt” şi de „Cu noi este Dumnezeu” al proorocului Isaia?

„Acest neam de demoni nu iese, fără numai cu post şi rugăciune” Matei 17:2 (I)

Sfîntul Partenie, izbăvitorul de demoni

Sf. Ierarh Partenie de Lampsac

Odată Sfîntul Partenie, Episcop de Lampsac, a fost vizitat de un om care avea un demon în el, dar fără ca el sau altcineva să ştie de asta. Însă, ierarhul, luminat de Dumnezeu, a priceput. Aşadar, cînd omul l-a salutat, dinadins nu i’a răspuns. Văzînd demonul că tace ca un mut, s-a înfuriat şi i’a strigat:

– Noi am avut dorinţa să te vedem dar, deşi te-am salutat, tu nu ne-ai răspuns.

– Iată că m’ai văzut, i-a spus Sfîntul.

– Te-am văzut şi am priceput ce poamă eşti, a zis vicleanul cu mînie.

 – Dacă cu adevărat ai priceput, atunci ieşi din fiinţa lui Dumnezeu, i-a poruncit Sfîntul Partenie.

 Atunci duhul cel viclean a răspuns cutremurat:

Milostenia – podoabă cerească

Despre o fecioară bogată

Nu voi lăsa la o parte din povestirea mea nici pe cei ce-au trăit dispreţuind viaţa (de aici), vieţuind în lauda faptelor bune şi spre întărirea celor cu care se întîlneau.

Trăia în Alexandria o fecioară cu chip smerit, cu purtare serioasă, foarte bogată în bani, dar care nu dădea nici un obol vreunui străin, nici vreunei fecioare, nici bisericii, nici vreunui sărac. Cu toate îndemnurile părinţilor, nu se despărţea de cele materiale. Avea şi rude, între care pe fiica unei surori, căreia ii făgăduia ziua şi noaptea bunurile ei, căzînd din dorinţa celor cereşti.

Căci şi acesta este un chip al amăgirii diavolului, care face să se mişte lăcomia sub masca iubirii faţă de rude. De fapt, se ştie că nu’i pasă de rudenie, odată ce îndeamnă la uciderea fraţilor, a mamei sau a tatălui. Chiar cînd pare că

Cuţitele Sfîntului Nectarie

Sf. Nectarie din Eghina (1846-1920)

O minunată întîmplare contemporană despre dezlegarea vrăjitoriei de către Sfîntul Nectarie din Eghina este povestită de evlaviosul arhimandrit Constantin Ramiotis, martor ocular al acesteia:

Cu cîţiva ani înainte, o femeie s-a măritat cu un bărbat bun şi credincios. După căsătorie, încă din prima săptămînă, au apărut probleme în relaţia lor: împotriviri, cîrteli, certuri fără motive serioase. Situaţia, în chip inexplicabil, se înrăutăţea.

Femeia a început să se roage şi să’l cheme în ajutor pe Sfîntul Nectarie. Deseori, desigur, mergea la mănăstirea lui, în Eghina, se închina la mormîntul său şi’l ruga cu lacrimi fierbinţi să aducă pacea în casa lor. La plecare, lua untdelemn din candela lui şi bea în fiecare zi.

Descîntecul şi vrăjitoria – capcane pentru naivi (I)

Părinţii care şi-au omorît copilul

ritual satanic

Atunci cînd micuţa Marialena, în vîrstă de 2 luni, a fost dusă la spitalul Polistana din Kalavria, era deja tîrziu. Fetiţa a murit după un ritual nocturn de satanism, lovită chiar de părinţii ei şi de alte rude, satanişti cu toţii.

Nouă oameni au fost întemniţaţi cu cîţiva ani în urmă pentru această crimă.

– N-am făcut-o noi; satana ne-a omorît copilul, spuneau şi repetau părinţii.

Artele marţiale – libertate sau sclavie?

Artele marţiale – karate, aikido, kwon do, kung fu, judo etc. – aparţin popoarelor din Orientul îndepărtat şi sunt potrivite cu filozofiile şi religiile lor. Valoarea primordială a acestor tehnici, pentru un rezultat bun, nu este însuşirea de a lupta, ci elementul vrăjitoresc. Cu cît ucenicii cultivă mai mult acest element, cu atît sînt mai siguri că vor învinge. De altfel, în etapele superioare ale uceniciei, meditaţia şi yoga sînt absolut necesare. Caracteristică este şi întîmplarea de mai jos:

Lennon despre darwinism

Orice acestia mi-au spus în tinereţe a fost deja infirmat de acelaşi tip de "experţi" care le-au propus în primul rînd.

Din interviul cu John Lennon, în care se atinge problema darwinismului. Potrivit lui Lennon, darwinismul este „monkey business” (şmechereală, escrocherie). Preluat de jurnalistul David Sheff, interviul a fost inclus în „All We Are Saying: The Last Major Interview with John Lennon and Yoko Ono” . Asta-i ca fapt divers – relevant în măsura în care secularistul Lennon este frecvent ridicat în slăvi ca „icoană anti-teistă” de agit-prop-ul combinaţiei monolitice secularism-evoluţionism-scientism. Este unul dintre ultimele sale interviuri (deci ai zice că ar fi început să-şi vină în fire odată cu vîrsta!…)

Deasa Împărtăşanie – îndemn al sfinţilor şi scut al creştinilor (II)

Sf. Macarie Egipteanul (cel Mare) cu un heruvim

Episcopul Elenopolului, Paladie (364-431), scrie în Lavsaicon despre un egiptean contemporan cu el, care s-a îndrăgostit de o femeie măritată. Aşadar, acesta făcea tot ce’i stătea în putere pentru a o ademeni pe acea femeie. Şi, întrucît n’a reuşit, a alergat la un vrăjitor, l-a plătit şi i’a spus:

– Fă-o să mă iubească sau, cel puţin, fă ceva s-o izgonească bărbatul ei.

Vrăjitorul n’a izbutit să’i sucească minţile femeii. A făcut-o aşadar, prin vrăjitoriile lui, să se preschimbe într-o iapă.

Bărbatul său a început să plîngă şi să o jelească. Îi vorbea, dar nu primea răspuns. Îi dădea să mănînce, însă nu voia. I’a chemat pe preoţii din sat, dar nu puteau face nimic. Peste trei zile, după ce s-a străduit în tot felul, i’a pus căpăstru şi a dus-o la schit, la cuviosul Macarie cel Mare.

– De ce-ai venit aici cu iapa asta? l-au întrebat monahii deranjaţi.

– Pentru a se izbăvi prin rugăciunea lui avva Macarie.