Despre moartea noastră ca neam

Fraţi români, panta pe care alunecă neamul românesc este o realitate crudă, care ar trebui să ne înspăimânte, să ne pună serioase probleme, să ne preocupe la modul cel mai serios. Cred că fiecare român în parte ar trebui să aibă prioritar pe ordinea de zi, această problemă deosebit de gravă a neamului românesc. De ce? Fiindcă ne pierdem pe zi ce trece identitatea de orice natură ar fi ea, culturală şi spirituală în primul rând.

Ţara

cu-otelul nostru tot, sdrobi-vom celor ce’n picioare ne calca bot scarnav dupa bot si falca dupa falca!…

uite-i ! …
arşi de soare, aşpri, ‘ndrăsneţi,
crainici iuţi ai unei noui vieţi…

ca printre fulgere, prin furtuni, pe sub grindini
vin voiniceşte de pretudindeni:
pădure mişcătoare de goruni nebuni,
oaste fãcătoare de minuni,
cu vrere năprasnică, vie
de-atotputernicie…

feţi-frumoşi ai unui nou noroc,
cresc sprinteni, s’oţelesc, se răscoc,
sub ceruri de plumb ăi de foc…

în foamea-i de faptă şi infinit,
ţara cu trup tîlharit,
cu inima arsă,
dîrză, mănoasă-i revarsă
puhoi spre ‘mpotriviri,
peste porunci de sbiri,
spre încleştari ce i-adastă
pe cea mai înalta creastă…

„Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”

Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul.

De 21 de ani trăim vremuri pretins istorice. Totul a început la Revoluţie, când grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltaţi: “Istorie, istoriee…”. De atunci, aşteptăm mereu să se întâmple ceva istoric. Aşteptăm ca cineva, un om de cultură sau un politician providenţial, să ne spună că ştie încotro trebuie să meargă ţara, că există un plan naţional de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat „visătorii” potriviţi. Nimeni n-a „visat” pentru ţară şi pentru naţiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai partidului său. Mulţumită politicienilor, în ultimii 21 de ani, România aproape că a fost scoasă din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluţie anticriză. Dimpotrivă, ajunşi la putere, politicienii au scos istoria pe tuşă, marginalizând-o în şcoli şi universităţi, împreună cu latina – limba întemeietoare a românilor. În faţa acestui „holocaust” aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de conţinut istoric că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: „Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi”.

Patriot pentru trecut

Doar gândul morţii este acel memento ce reuşeşte să ne cutremure minţile, care poate să zădărnicească planurile şi să oprească fuga neostoită care ne acaparează vieţile. Pe când alţii se pregătesc toată viaţa pentru acest moment al morţii, unii se cred primii oameni nemuritori, alţii consideră moartea un sfarşit, iar pentru unii… ea este singura scăpare.