Vă rog, treziți-vă! Nu ucideţi inocenţa copiilor voştri!

Văd tot mai des postări în care adulții se mândresc cu rezultatele deosebite ale unor copii la fel de fel de concursuri internaționale. La o primă vedere ești tentat să spui “copiii ăştia sunt apreciați și iubiți”. Eu nu văd lucrurile chiar așa. Dincolo de tabloul acesta feeric, eu văd niște adulți cu vise frânte care își proiectează neputința asupra odraslelor, şi niște copii care își iubesc părinții atât de mult încât ar face orice sa îi vadă fericiți. Asta incluzând sacrificarea orelor de joacă sau de interacțiune cu alți copii. Copiii care câștigă medalii la concursuri internaționale se joacă făcând exerciții la mate, la 8, 9, 10 ani, vârstă la care eu mă jucam toată ziua pe-afară cu amicii de la bloc. Asta nu m-a făcut mai proastă la învățătură (am terminat ASE – Finanțe Bănci, fără pile și spăgi, legănându-mi copilul în timp ce învățam), ba chiar mi-a dat ceva în plus – capacitatea de a relaţiona sănătos.

Este minunat că sunt instruiți şi excelează într-un domeniu, însă asta e doar antrenarea capacității de memorare. Ne concentrăm pe competitivitate. Fiecare își dorește ca propriul copil să fie cel mai bun. Cel mai bun e doar un loc. UNUL. Lupta aia pentru locul unul, crema cremelor, asul din cărți, se lasă cu sacrificiul relațiilor interumane.

Unii vor spune că exagerez. Da?! Când ați privit ultima oară în jur, să analizați tabloul general al societății prezente? Câți prieteni buni aveți în prezent? Nu mă refer la cei care vă umplu listele de Facebook și care dau like la postări, nici la ăia care vă sună mereu să se plângă. Ăştia sunt o specie aparte, care au bani pentru orice, dar nu pentru psiholog. Când spun prieteni, mă refer la oamenii ăia care vă știu toate buzunarele, chiar şi pe alea rupte, care au plâns împreună cu voi, au râs cu lacrimi împreună cu voi, care au avut curajul să vă împărtășească visele, cărora le-ați împărtășit voi visele şi nu v-au pus tălpi sau v-au tăiat aripile. Câţi dintr-ăştia aveți în viața voastră?

Toate diplomele din lume și toate joburile de top din lume nu pot înlocui oamenii care îți hrănesc sufletul.

Ce fel de viață doriți copiilor voștri, când îi antrenați să fie buni executanți, dar inapți să lege și să dezvolte relații interumane sănătoase? Alegeți varianta comodă vouă? Cine v-a păcălit spunându-vă că educarea şi creşterea unui om nou e de fapt despre voi? Sunteți atât de buni încât v-ați hotărât că un om nou nu ar trebui să aibă propriul drum și propria personalitate, ci mai degrabă să fie niște replici eșuate ale voastre?

Ei au venit să ne învețe pe noi toți cum să iubim și să ne lăsăm iubiți. Ar face orice să fie iubiți, să îşi vadă părinţii mulţumiţi. Vă rog, treziți-vă! Nu le ucideţi inocenţa. Nu repetaţi greșelile părinților voștri. Și eu fac parte din generația celor pe care părinții îi mânau de la spate pe repede înainte și îmi tremura sufletul pentru fiecare notă sub 8, pentru că atunci nu venea Protecția Copilului dacă mi-o luam pentru o notă mică. Cu toate astea, eu am avut o copilărie, am explorat, mi-am cunoscut mediul, am interacționat cu oamenii de mică. Cărțile sunt minunate, dar ele sunt pline de… experiențele altora, care nu se compară cu propria experiență.

Nu vă sechestrați copiii la masa de lucru. Educați-i să fie oameni întâi!

Autor: Mădălina Adriana Apostu