Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Lumea noastră are un “Minister al Adevărului”, ai cărui angajaţi rescriu voios trecutul

Posted in Căile pierzaniei, Work Buy Consume Die by Mirean on 12/10/2016

cenzura-manipulareDiscutând pe la o vreme de amiază cu un prieten, mi-am amintit că am fost, în anii studenţiei, degustător de benzi desenate până dincolo de limitele saţietăţii. Acumulasem erudiţie în toată regula, putând distinge din câteva trăsături o lucrare de Wolinski de cea a unui Gotlib. Am citit/văzut/savurat tot, tot…

Într-o zi, lectoriţa de franceză ne-a spus într-un curs de conversaţie că celebra serie de bedeuri ai cărei eroi sunt Asterix şi Obelix, creată în 1959 de către belgienii René Goscinny şi Albert Uderzo, îi derutează pe micii elevi francezi de la orele de istorie care, atunci când află că Galia a fost cucerită de romani, îşi contrazic profesorii spunând: toată? nu, pentru că un ultim sat de ireductibili galezi rezistă în continuare invadatorilor. Satul celor doi desenauţi, fireşte.

Francezi idioţi, mi-am zis, bucuros că la o adică americanii nu deţin monopolul. Pe când tot ce vom şti despre pisici şi şoareci se va reduce la Tom şi Jerry, în cazul ăsta? Când ne vom extrage cunoştinţele despre lumea subacvatică din Mica Sirenă? Şi nu m-am mai gândit la prostovanii de la ora de istorie a Franţei. Până zilele trecute, în timp ce vorbeam cu prietenul meu…

Într-un mod stilizat dar exact, George Orwell avansează în 1984 un concept tulburător: cel al rescrierii trecutului. Un angajat al Ministerului Adevărului primeşte pe un tub un bileţel pe care este scris că Eurasia e în război cu Oceania. De fapt, toată lumea ştie că Eurasia şi Oceania erau până nu demult două entităţi aliate, dar “adevărul” a fost deja redactat de Marele Frate. Angajatul modifică scriptele. Gata, de acuma toată lumea ştie că cele două state sunt în război. Care alianţă? Nu mai este nicio alianţă, bileţelul cu alianţa a plecat pe un tub din care ies flăcări. Orwell ne oferă o parabolă, faptul că în realitate lucrurile nu se petrec formal aşa nu ar trebui să ne inducă în eroare. La urma urmei, parabolele pulsează prin miezul lor, nărod e cel care se propteşte în coajă…

Lumea noastră are un “Minister al Adevărului”, ai cărui angajaţi rescriu voios trecutul. Fără bileţele de la centru, fără tub cu flăcări în care să se ducă versiunea “depăşită”, dar nu mai puţin eficace. Una din ţintele predilecte ale rescriitorilor trecutului este Evul Mediu. Iar mecanismul cel mai simplu prin intermediul căruia funcţionează directivele Ministerului Adevărului sunt filmele. Spectatorul naiv îşi imaginează că dacă în faţa lui se derulează o proiecţie cu niscai cai, femei cu părul şi rochiile lungi pupate de bărbaţi pletoşi, înzăuaţi şi cu sabia la şold, atunci e vorba despre un film istoric. Eroare, e doar un bileţel cu versiunea care are curs acum.

Hai să dăm şi vreo două exemple. Arhicunoscute. Ceva ce a văzut oricine. Primul e Braveheart şi prima noctes. Se face în această peliculă că Richard, regele Angliei, acordă nobililor din Scoţia privilegiul cu nume latinesc care s-ar traduce prin “prima noapte”. Şi într-o scenă emoţionantă, o proaspăt căsătorită este răpită în timpul nunţii de oamenii nobilului Bau of Bau, întru dezvirginare. Moment în care scoţienii se revoltă, Mel Gibson face un rol formidabil, şi detaliile se cunosc… Există însă o singură problemă: prima noctes era un ritual în cursul căruia seniorul intra în camera nupţială, ridica piciorul drept pe pat şi-l binecuvânta. Patul, că dacă voia să-şi binecuvânteze piciorul avea toată viaţa la dispoziţie. Inutil de zis că patul era gol, şi că seniorul nu se deranja decât pentru vasalii mai importanţi, nu pentru fitece ţăran. Care este rostul falsului grosolan din Braveheart? Păi, sunt mai multe. Să afle omul că medievalii aveau formule care îmbinau ingenios adulterul, violul şi băşcălia la adresa căsătoriei creştine. Să mai afle că orânduirea cea crudă şi nedreaptă, în virtutea căreia şeful căruia i-ai jurat credinţă venea şi-ţi lua nevasta din pat, avea toate motivele să fie zdrobite la 1789 (şi restul revoluţiilor, să ne trăiască, ura, ura, uraaa). Ideea principală atunci când se rescrie trecutul este reconfortarea spectatorului: da, prezentul e urât, dar ce frumos în comparaţia cu hidoşenia trecutului!

Că tot suntem la Evul Mediu, Kingdom of Heaven e o altă mostră a genului. Aici bileţelul de la Ministerul Adevărului nu e la fel de evident pentru cunoscătorul de istorie, dar dacă nu-s mari, şopârlele sunt barem multe. Balamucul începe cu intriga, şocantă de la un capăt la altul (o femeie este îngropată de o cruce, care atrage lăcomia unui preot, ucis de soţul ultragiat de profanarea moartei), pentru că înfăţişează un lanţ de păcate neverosimile. Adică, admit că un om, slujitor al altarului, poate fi suficient de degenerat încât să fure o cruce, văzând în ceea ce ar trebui să fie un simbol valoarea materială denudată de semnificaţie. Însă e greu de crezut că un soţ văduv, ultragiat, ar comite o crimă pentru a răzbuna un păcat oribil, degradant pentru cel care l-a comis. Şi e o culme a neverosimilităţii ca cel care intră în sarabanda morbidă să dorească brusc, americăneşte, să întreprindă pelerinajul în Ţara Sfântă pentru a se “curăţa” de păcate. Dar fie…

Ajuns în America, pardon, am vrut să spun la Ierusalim, criminalul pocăit descoperă diferite chestii drăguţe. De exemplu, faptul că tipii deştepţi sunt fără excepţie atei, ceea ce nu-i împiedică să folosească anumite slogane cu iz religios, atunci când convenţiile o impun. Aici e un loc comun, în filmele “istorice” personajele “pozitive” sunt în cel mai bun caz a-religioase. Ce mai aflăm din Kingdom of Heaven? Că dacă necesităţile o cer, un fierar devenit cavaler stabileşte un record mondial în producerea de cavaleri instant (cum de nimeni nu s-a gândit?, e suficient să faci schema o singură dată pentru 2000 de peizani în loc de unul singur, şi ai 2000 de cavaleri instant, în loc de unul singur – mie mi se pare elementar!). Şi mai aflăm, dintr-un discurs la botul calului, că nimeni nu are drept asupra Ţării Sfinte, nici musulmanii, nici creştinii, ci numai cei care sunt băieţi cuminţi, chestie bună de băgat în capul telespectatorului pe fondul conflictului israelo-palestinian, nu de alta, dar dacă e lăsat liber riscă să se încurce cu fel de fel de sentimentalisme… Pe aceeaşi linie utilitară vedem cum europenii plecaţi să se spele de păcate se instalaseră popâc în jurul Ierusalimului şi-o puseseră de-o repetiţie la colonizarea Americii, sădind un copac în nisip aici, educând băştinaşii cooperanţi coló, mă rog, chestii emoţionante dar mult mai puţin rentabile ca un genocid alert sau o ocupaţie cu trupe de menţinere “a păcii”. Al doilea scop al rescrierii istoriei este inocularea ideii că lumea a fost totdeauna aşa cum este acum, ceea ce revine cu a susţine teza conform căreia nu există o istorie a mentalitaţilor, pentru că nu ar exista o schimbare în mentalităţi. Altfel spus, lumea pre-modernă era de fapt o lume modernă, ceea ce ar fi hilar dacă n-ar fi pur şi simplu idiot. Dar filmele sunt un fel de canapele, făcute spre confort nu spre reflecţie…

Există un simulacru pentru fiecare vârstă. Când eşti mic şi nu pricepi, ţi se oferă Asterix şi Obelix. Când creşti ceva mai mare şi nu pricepi ai la îndemână Braveheart şi Kingdom of Heavens. În cele din urmă, din fericire, mai şi mori. Şi tot nu pricepi.

Autor: Radu Iliescu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: