Confuzia dintre bine şi rău

De multe ori auzim idei promovate cu surle şi trîmbiţe de atei, în genul acesteia: Acum, guvernele lumii luptă pentru pace şi au abolit pedeapsa cu moartea, ceea ce este bine, pe cînd dacă ne uităm în Vechiul Testament, Dumnezeu i-a îndemnat deseori pe oameni să scoată sabia şi să ucidă.

Concluzia lor: Părăsiţi creştinismul, pentru că nu este decît o prostie. Ideologiile contemporane sînt infinit mai bune.

E clar! Nu???

De fapt, nu e clar.

Necazul provine şi din faptul că în Apus, prin intermediul a tot felul de erezii, s-a impus imaginea unui Hristos tot timpul bun, blînd, numai zîmbete şi fericire. Iar dacă un creştin îndrăzneşte să fie aspru, întreaga creştinătate este arătată imediat cu degetul şi Dumnezeu este condamnat clar pentru crimele odioase pe care le-a comis.

Realitatea e totuşi alta.

Cînd Satan a apărut în lume ca demon, a vrut neapărat să fie dumnezeu. Dar nu a fost în stare să creeze nimic, fiind el însuşi un nimic. De aceea, ca să aibă şi el regat, a răsturnat tot ceea ce Dumnezeu a creat şi s-a pus stăpîn peste noua împărăţie. Diavolul nu a fost în stare să creeze nici măcar răul. Răul a fost lăsat tot de Dumnezeu cu scop pedagogic, pentru încercarea făpturilor Sale, şi apoi terapeutic, pentru ridicarea lor. Acest rău sfînt are două forme:

1. Răul cauzat de absenţa lui Dumnezeu

Absenţa, retragerea, autolimitarea, restrîngerea lui Dumnezeu cauzează rău: retragerea păcii înseamnă război, retragerea bucuriei înseamnă tristeţe, retragerea blîndeţii înseamnă urgie

2. Răul cauzat de prezenţa lui Dumnezeu

Este răul cauzat fiinţelor căzute de prezenţa unor atribute ale lui Dumnezeu precum mînie, asprime etc.

Dacă “răul” nu era în “arsenalul” divin atunci cînd oamenii şi-au încercat libertatea şi au ales răul, atunci ei L-ar fi pierdut definitiv pe Dumnezeu. De asemenea, nu putem spune că Dumnezeu era doar blînd, bun şi iertător şi că a fost silit să devină aspru şi dur din pricina căderii oamenilor şi a diavolilor. Nu putem spune că El a devenit ceva ce nu era înainte, silit de împrejurări. Nu Dumnezeu a învăţat de la diavol metodele dure, ci diavolul le-a preluat de la Dumnezeu şi le-a folosit în interes propriu. Cum aceste două rele sfinte menţionate mai sus, deşi necesare prin caracterul lor mîntuitor, pricinuiesc suferinţă – exact ceea ce Dumnezeu vrea cel mai puţin –, diavolii le-au vrut cel mai mult, făcîndu-le punctul maxim al fiinţei lor.

Uzurparea răului cauzat de absenţa lui Dumnezeu: Răul cauzat de absenţa lui Dumnezeu nu avea substanţă, ci era doar lipsa binelui. Diavolii, însă, s-au instalat în locul rămas gol şi au dat substanţă răului. Iar substanţa (sursa) acestui rău au devenit ei înşişi.

Uzurparea răului cauzat de prezenţa lui Dumnezeu: Diavolii au preluat atribute ale lui Dumnezeu precum slava, mînia, asprimea, judecata, care le-au plăcut în mod deosebit în calitate de “dumnezei”, le-au amplificat şi le-au folosit împotriva Celui de la Care proveneau.

Aşadar, Dumnezeu este iubitor, dar dacă este nevoie, mai şi pălmuieşte. El este iertător, dar cînd trebuie, judecă. Este Domnul păcii, dar dacă nu se poate altfel, poartă sau chiar declară război. Este blînd, dar şi aspru. Pe toate acestea El le-a pus şi în om. Pe primele ca să se apropie de Dumnezeu, iar pe cele din a doua categorie, ca să se lupte cu răul şi să se depărteze de el. Astfel, cele bune sînt în om în cantitate mai mare, iar cele “rele” sînt în cantitate mai mică. Cele “rele” nu sînt sau nu trebuie să fie în firea dominantă a omului, ci doar folosite la nevoie.

Opinia majorităţii oamenilor este că pacea e bună, iar războiul e rău, că blîndeţea e bună, iar asprimea e rea, că iertarea e bună, iar judecata e rea. Dar nu, nici războiul în sine nu e rău, nici asprimea, nici judecata, dacă sînt folosite cum şi cînd trebuie, pentru că toate acestea provin de la Dumnezeu.

În concluzie, diavolul şi-a construit imperiul prin uzurparea a ceea ce era la Dumnezeu şi răsturnarea totală a acestor valori. Dacă Dumnezeu este împăciuitor, iar la nevoie războinic, diavolul este războinic, iar la nevoie împăciuitor. Dacă Dumnezeu este blînd, iar la nevoie crunt, diavolul este crunt, iar la nevoie, blînd. Dacă Dumnezeu este bun, iar la nevoie rău, diavolul este rău, iar la nevoie bun – fără ca răutatea lui Dumnezeu să fie rea şi fără ca bunătatea diavolului să fie bună.

Trăim vremuri de iluminare pentru oameni. Omenirea nu mai poate fi cîştigată prin ameninţare, prin “răul” lui Dumnezeu, pentru că deja ştie prea multe. Ea nu mai vrea răul, ci vrea direct binele. Vrea binele cu orice preţ. Cu alte cuvinte, toată lumea vrea să ajungă în rai, dar nimeni nu vrea să moară, după cum spunea cineva. Din această cauză, diavolul nu mai poate fi el însuşi, adică rău, pentru că dacă s-ar afişa cu faţa lui reală, teribilă, nimeni nu l-ar mai numi dumnezeu şi nu l-ar mai urma.

De aceea, el este bun, foarte bun chiar, pacifist, blînd, tolerant, umanist. Pe lîngă mulţimea bunătăţii  de astăzi a diavolului, Dumnezeu e de-a dreptul rău. În realitate, Dumnezeu este în continuare bun, iar diavolul este în continuare rău, distrugător şi plin de ură. Temporar, însă, demonul îşi retrage atributele esenţiale spre a-i momi pe oameni către el, în acelaşi fel în care Dumnezeu Îşi retrage adeseori atributele (harul) spre a-i face pe oameni să se apropie de El (retrăgîndu-Se, îi face pe oameni să vină după El, să urce spre cer spre a-L căuta, şi astfel îi îndepărtează de rău, îi mîntuieşte).

În vremuri rele, oamenii se apropie cel mai mult de Dumnezeu. În vremuri bune, omenirea se apropie de diavol. Diavolul este acum bun. Dar acest bine, prin scopul său, este la fel de rău ca Răul din iad. După cum răul pe care Dumnezeu îl îngăduie atunci cînd Se retrage sau Se mînie, prin scopul său, este la fel de bun ca Binele din Cer.

Se vorbeşte tot timpul de dualitatea bine-rău, în sensul că ar exista o balanţă care înclină cînd spre puterile răului, cînd spre puterile binelui. Este această dualitate  reală? Între Dumnezeu şi diavol nu poate exista o balanţă bine-rău pentru simplul motiv că dacă binele este atributul lui Dumnezeu, răul nu este atributul diavolului, ci şi acesta a fost furat tot de la Dumnezeu, prin maimuţărirea Lui. Aşadar, diavolul nu e nimic, nu e dumnezeu pentru că nu are nimic de la sine, nici  măcar răul, d-apoi binele pe care astăzi îl afişează… Atunci de ce să-i punem pe cei doi într-o balanţă? De ce să-i comparăm? În plus, între Dumnezeu şi diavol nu este nicio balanţă de puteri, tocmai pentru că Dumnezeu este atotputernic. Dacă toată puterea existentă Îi aparţine lui Dumnezeu, Care este de altfel singura sursă a puterii, atunci mai are diavolul vreo putere? Singura putere pe care o are diavolul este cea pe care i-o atribuim noi, din ignoranţă şi rea voinţă, iar Dumnezeu ne lasă vremelnic pe toţi în prostia noastră. Dacă Şi-ar pune mintea cu Sarsailă, l-ar strivi cu tot iadul lui cu tot într-o clipită.

Mai rămîne în ecuaţie doar Dumnezeu. Am putea zice că la Dumnezeu ar exista o balanţă a binelui şi a răului, căci vedem pe pielea noastră cît suferim în viaţă – ne e mai mult rău decît bine – chiar cînd sîntem devotaţi lui Lui cu trup şi suflet. Dacă dorim, putem spune şi aşa. Dar asta înseamnă că nu L-am cunoscut încă pe Dumnezeu…

În concluzie… toate sînt răsturnate în lumea în care trăim, de aceea sînt confuze. Atunci cînd nu ştim ce să mai credem, cînd judecata nu ne mai ajută, să avem încredere în Dumnezeu măcar atîta cîtă îi acordăm zi de zi necuratului. Şi prin rugăciunile Bisericii, ne vom lămuri.

Daniela Filioreanu