Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Caracteristicile neamului nostru

Posted in Istorie by Muritor on 12/03/2015

„Românul este un om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul”

(Mihai Eminescu)

romaniaNeamul nostru românesc se caracterizează prin sinceritate şi echilibru, iar acest echilibru izvorăşte dintr-o adîncă înţelepciune. Cuviinţa, sfiala, blîndeţea, ospitalitatea, se împletesc în chip minunat cu demnitatea, vitejia şi spiritul de jertfă. Românul este inteligent fără a fi viclean. Este blînd, fără a se lăsa călcat în picioare; el este viteaz, fără să fie rău. Primeşte cu ospitalitate pe orice om care vine cu gînd bun, însă nu şi pe cotropitor. Sfiala sa nu-i împiedică îndrăzneala cea bună.

Medicul şi scriitorul german Hans Carossa (1878-1956), avînd prilejul să cunoască poporul român în zilele grele ale primului război mondial, mărturisea: „Am cunoscut atunci, în acel timp de grele încercări, poporul român. Am cunoscut, poate, mai mult din fiinţa sa, decît aş fi putut cunoaşte colindînd ţara în timpuri liniştite, ca simplu călător. M-au impresionat adînc eroismul, abnegaţia şi puterea de jertfă a soldatului român. Dar ceea ce m-a mişcat şi mai mult, a fost bunătatea şi ospitalitatea românească, acestea sunt cu adevărat proverbiale. N-am cunoscut încă un neam atît de ospitalier ca cel românesc”[1]

Românul îşi iubeşte patria. El ştie că „omul fără patrie e ca puiul fără mamă”.

Este harnic. A observat că „cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”. De aceea spune că „munca e brăţară de aur”. Nu se grăbeşte fără motiv, deoarece „graba strică treaba”. însă atunci cînd are de făcut ceva important, nu amînă; de aceea zice „bate fierul cît e cald”.

Cînd are de făcut mai multe lucruri le face în ordine, ştiind că „dacă alergi după doi iepuri nu prinzi nici unul”.

Se străduieşte să lucreze bine de la început, chiar dacă aceasta costă mai mult şi ia mai mult timp. A observat că „leneşul mai mult aleargă şi cel ce se scumpeşte mai mult păgubeşte”.

Românul este cumpătat; el ştie că „lăcomia rupe sacul”, dar mai ales că „lăcomia pierde omenia”. Chiar şi ajutorul îl primeşte cu cumpătare, avînd în minte sfătuirea aceasta: „Celui ce-ţi întinde un deget nu-i lua toată mîna”. Astfel, dă dovadă de cuviinţă.

Cuviinţă manifestă şi în vorbire, ştiind că „vorba dulce mult aduce”, iar „vorba multă e sărăcia omului”.

El vrea să aibă conştiinţa curată. Ştie că este „mai bine sărac şi curat, decît avut şi ruşinat”. Îi învaţă pe copii să se ferească şi de păcatele care par mici, fiindcă „cine fură azi un ou, mîine fură un bou”, iar „dintr-o minciună se fac o sută”.

Nu vrea să facă rău la nimeni, ştiind că „cel ce sapă groapa altuia va cădea singur în ea”.

El este prudent şi se fereşte mai mult de răul ascuns, ştiind că „pisica blîndă zgîrie rău”. Şi mai ştie că „buturuga mică răstoarnă carul mare”.

De multe ori în istorie, domnitorii care n-au fost biruiţi de duşmani, au fost trădaţi de cei apropiaţi. De aceea românul a ajuns să spună: „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani am eu grijă!”. Însă această constatare nu l-a făcut să defăimeze prietenia cea adevărată. „Prietenul bun la nevoie se cunoaşte”.

Românul nu se teme de calomniile pe care le aruncă oamenii superficiali. „Cîinii latră, ursul trece”. Nu se înspăimîntă nici de năvălirile celor nestatornici. „Apa trece, pietrele rămîn”.

A observat de multe ori că neamurile barbare au vrut să ne distrugă dar n-au reuşit. De aceea zice că „nu mor caii cînd vor cîinii”.

vladuca_ioan-pagini_din_istoria_neamului_romanesc-8214El nu este naiv. Ştie că „la pomul lăudat nu trebuie să mergi cu sacul”.

Nu crede în „noroc”. Ştie bine că omul are libertate de alegere şi că va răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru faptele sale. De aceea zice că „norocul este cum şi-l face omul”.

Românul preţuieşte sfaturile înţelepte ale bătrînilor. De aceea zice: „Bătrînul este stîlpul casei” şi „cine nu are bătrîni să-şi cumpere”.

Se pregăteşte cum se cuvine şi pentru cele de aici şi pentru cele din viaţa cea veşnică, fiindcă „aşa cum îţi aşterni, aşa dormi”.

Românul este „om de omenie”, precum se spune. Cuvîntul acesta, omenie, nu-1 găsim în nici o altă limbă.[2]

Dacă vedem astăzi, în România, oameni care nu sunt astfel, să ştim bine că aceia nu pot fi numiţi românii. Marele Eminescu spune foarte clar: „Toate figurile acelea făţarnice şi rele, viclene, fără inteligenţă, toate acelea cîte ascund o duplicitate în expresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul noţiunii român”[3]

 Sursa: Ioan Vlăducă, „Pagini din istoria neamului românesc”, 2012

[1] Chemarea Vremii, octombrie, 1940

[2] Pentru omenie, francezii au l’humanite, dar aceasta înseamnă umanitate, nu omenie. La fel, în engleză, humanity înseamnă umanitate, nu omenie. În limba greacă, anthropotita înseamnă tot umanitate sau omenitate (firea omenească).

[3] Mihai Eminescu în Timpul, 15 martie 1880

Anunțuri

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. calin gabriel said, on 22/04/2015 at 14:05

    adevarata iubire de Dumnezeu si de patrie,sper sa prinda iar radacini in inimile poporului roman. Sa ne iubim tara,este o datorie a oricarui roman adevarat. Sper sa fie Romania intr-o zi,ca soarele sfant de pe cer


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: