Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Origina raţionalismului biblic

Posted in Istoria Bisericii by Mirean on 02/10/2014

a. p. lopuhinRaţionalismul biblic îşi trage începutul din cele mai dintâiu veacuri ale creştinismului, când din rândurile păgânilor culţi, cari apărau lumea antică ce perea în faţa puterii victorioase a creştinismului, s’au ridicat scriitori, care se sileau să bănuiască sau să răspingă origina supranaturală a Bibliei sau părţii separate dintr’însa (cum au fost Cels, Porfirie şi alţii). Dar acel raţionalism, prin care cu deosebire s’a ilustrat secolul nostru, îşi trage începutul dela reforma veacului al XVI, când anume raţiunea s’a ridicat făţiş contra autorităţii Bisericei, care la rândul său se sprijinea pe autoritatea Bibliei, acesta e raţionalismul, care a devenit stindardul unei întregi sisteme confesionale şi anume a protestantismului. Intr’însa raţionalismul biblic cel mai nou îşi găseşte o deplină justificare, şi protopărintele său cu drept cuvânt se poate considera chiar întemeietorul protestantismului, ca sistemă confesională. Dar această legătură genetică dintre raţionalismul biblic şi protestantism s’a manifestat nu deodată; dela întemeetorul protestantismului, Luter, pânăla necredincioşii veacului nostru s’a parcurs un drum extraordinar de lung. Monahul din Vurtemberg a rupt-o numai cu catolicismul roman; libercugetătorii timpului nostru resping şi in genere orce religie. Părintele reformaţiei credea în inspiraţia Bibliei, în proroci, în minuni, în har, în justificare, în divinitatea lui Iisus Hristos, în cer şi în iad; teologii raţionalişti, cari tâlcuesc astăzi Vechiul şi Noul Testament de pe catedrele universităţilor nemţeşti, îşi râd rece de toate acestea, cum copilul devenind matur, râde de poveştile mamei sale, cu care aceasta îl distra în anii copilăriei. Principiul cercetării libere dus pânăla ultimile sale limite, ajunge pânăla asemenea negaţiuni fatale. Cu toate acestea s’au cerut mulţi ani pentru a ajunge la stadiul acesta ultim, pentrucă spiritul omenesc nu se aruncă dintr’o săritură în asemenea extremităţi. El se depărtează dela calea cea dreaptă numai puţin câte puţin, pas cu pas. Dar mai curând sau mai târziu, odată plecat pe calea rătăcirii, logica neînduplecată îl duce la margina prăpăstiei şi-l atuncă într’însa. Anume aceasta s’a şi întâmplat cu teologia protestanta, deşi la început ea era, se pare, cu totul străină de vre un raport critic faţă de Biblie, după însuşi spiritul protestantismului.

Dogma fundamentală a protestantismului este autoritatea escluzivă a Bibliei interpretată de fiecare după acea iluminare lăuntrică, pe care i-o comunică Duhul Sfânt. Toţi vechii reformatori au recunoscut unanim că Sf. Scriptură este cartea dumnezeească, venită din ceriu ca să descopără oamenilor datoriile lor faţă de Făcătorul şi sămenilor lor, pravila infailibilă de credinţă şi morală. Pentru adevăratul protestant Biblia era totul. El o considera, după expresiunea lui Hegel ca un fel de dig al libertăţii cugetării. Intre el şi Dumnezeu nu mai era nimica, afară de dânsa. Afară de conştiinţa proprie nici o altă autoritate nici în prezent, nici în trecut nu era în drept să explice cuvântul lui Dumnezeu. Tradiţia nu are nici o importanţă pentru explicarea cărţii sfinte. Ea singură de sine e suficientă; nimene nu are dreptul nici să mărginească, nici să stabilească senzul ei; ea este pentru dânsul singura tradiţie, singura autoritate, singurul preot, singurul învăţător. Iată miezul sau esenţa reformaţiei, acea singură legătură, care chiar dela început a unit între ei pe primii protopărinţi ai reformaţiei. Din timpul despărăţirii lor de Biserica catolică, protestanţii au expus foarte clar aceste principii în faimosul protest contra seimului al doilea din anul 1529, protest, dela care îşi trage însuşi numirea sa de protestantism.

Acolo ei au proclamat următoarele principii: Biblia nu trebuie interpretată cu ajutorul tradiţiei, ci singură de sine; autoritatea Bibliei e mai presus de autoritatea sinoadelor şi a Bisericei.

Aceste principii multă vreme s-au bucurat de unica recunoaştere în protestantism, cu toată influenţa desbinătoare a întrepretării libere. Adevărat desbinarea curând s’a început şi a dus formarea a numeroase secte. Dar, cu toate aceste desacorduri şi cu toate aceste desbinări lăuntrice, autoritatea esclusivă a Bibliei nu numai nu se micşoră, ci necontenit a crescut şi s’a mărit anume pentrucă era nevoie de a avea un punct oarecare de unire contra duşmanului comun, – contra catolicismului roman. Din această cauză protestanţii prin necesitate au ajuns la exagerări şi extremităţi cu privire la învăţătura despre inspiraţia divină. Dar mărginindu-se la mărturisirea verbală a împărăţiei divine, după care se considera descoperit de sus fiecare cuvânt al sf. Scripturi, protestanţii, negau, cum neagă şi astăzi, cei mai riguroşi din ei, posibilitatea chiar a vre unei schimbări oarecare, sau a vre unei modificări oare care în cifre, ba chiar a vre unei greşeli din partea decopiitorilor textului original a cărţilor sfinte. Şi anume aceasta şi este ceeace cei mai liber cugetători dintre protestanţi numesc astăzi „biblio-latrie”. Această silinţă de a se răzima pe biblie, zice unul din ei, a fost rezultatul instinctiv al acelei expediţiuni cruciate, care a fost stârnită contra tradiţiei, de care se ţinea Roma. Biblia a înlocuit Biserica… Biblia a fost înzestrată cu aşa atribute, care fără îndoială, n’a fost uşor a o justifica. S’a propoveduit învăţătura, că ea e desăvârşită, nu are nimic neclar, e înţeleasă pentru toţi şi cuprinde tot ce este necesar pentru mântuire. Luter a declarat, „că sf. Scriptură nu se poate înşela, şi că a spune cumcă sf. Scriptură e obscură, însamnă a manifesta impietate şi hulire de Dumnezeu”. Biblia curând a devenit un fel de papă de hârtie şi, precum papa dela Roma, s’a arătat reprezentant lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Severul ortodoxal Calov afirma, că scriitorii sfinţiţi la scrierea cărţilor sfinte au participat numai cu buzele lor şi cu mâna lor. La începutul veacului al XVIII George Nice, superintendent de Gotha, a alcătuit o scriere sub titlul mult semnificativ în această privinţă: „Sf. Scriptură este ea oare înseşi Dumnezeu sau fătură?” Şi în vederea faptului, pânălace bibliodatrie poate să ajungă un protestant, nu va fi deloc de mirare, cum un jalnic sălbatec, văzind trecând un misionar protestant cu Biblia subsuoară, strigă: „iată Dumnezeul acestui om şi încă ce Dumnezeul El îl poartă în buzunarul său, pe când zeii noştri se află în templele noastre”.

Importanţa prea esclusivă, dată Bibliei de către reformaţie, prin forţa lucrurilor, ca orce exagerare, a trebuit să provoace o reacţie. Intre acestea învăţătura fundamentală despre Biblie a rămas aproape neatinsă pânăla jumătatea veacului al XVIII. Războaele, pe care protestanţii le-au dus aşa de multă vreme contra catolicismului roman, i-a împedecat de a supune această învăţătură unei cerceţări mai amănunţite, cu care totodată s’a întârziat şi desvoltarea acelor germeni distructivi, ce această doctrină coprindea în sine. Dar când protestantismul însfârşit îşi cuceri o existenţă independentă, când monarhia prusacă, protectoara lui principală, îi arătă conlucrarea sa puternică şi-i asigură dreptul la libertatea cugetărei, apoi din acest tipip el, liber de turburările de dinafară, lăsat fiind pe sama proprie, deveni curând prada acelui proces de descompunere, rezultatele căruia au fost foarte triste pentru Biblie.

Totul se întemeiază pe Biblie – aceasta fusese până acum dogma fundamentală a protestantismului. Dar iată sosi vremea, când începură să se întrebe: Pe ce se sprijineşte înseşi Biblia? De unde vine ea? Ce este ea? Căpeteniile protestantismului negreşit afirmau, că ea se fundează pe infailibilitatea dumnezeească, că ea vine dela Dumnezeu, că ea este înseşi cuvântul lui Dumnezeu; Dar deunde ştiau căpeteniile protestantismului toate acestea? După ce semne au putut ei să cunoască cuvântul dumnezeesc? După care semne îl pot cunoaşte eu însumi? Dacă ortodoxia consideră inspiraţia dumnezeească a sf. Scripturi un deosebit act al credinţei, apoi aceasta pentrucă ea recunoaşte autoritatea Bisericei, pe care o consideră infailibilă, şi această Biserică învaţă a recunoaşte sf. Scriptură inspirată de Dumnezeu. Dar partizanul interpretării libere nu se poate rezema pe mărturia cuiva lăturalnic. El trebue să-şi alcătuiască singur judecata sa. De aceea deja primii reformaţi, Luter şi Calvin, se siliră să prezinte inspiraţia divină a sf. Cărţi, ca un lucru de sine evident. Siguranţa pe care o are sub acest raport creştinul, după Luter, este după înseşi esenţa sa o axiomă. El ştie, că Biblia e inspirată de Dumnezeu cu aceeaşi evidenţă, cum el ştie că 3 + 7 fac 10. El nu poate dovedi adevărul acestor afirmaţiuni, dar în acelaşi timp nu are putinţa nici să nege. După logica riguroasă, protestantul astfel nu poate să atribue sf. Scripturi caracter divin altmintrele, decât numai după cercetarea sa personală şi după propria sa iluminare. Dacă el nu are o iluminare deosebită pentru înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu, atunci cartea, care, după presupunere, îl cuprinde, nu se deosebeşte pentru dânsul de cărţile altor înţelepţi. Negând tot restul, afară de Biblie, reformaţii au procedat asemenea acelor nepricepuţi, cari au dărâmat toate întăriturile şi sprijinirile unei clădiri oarecare măreţe, au gonit pe toţi păzitorii şi au deschis fără alegere accesul orcărui trecător. Clădirea, lăsată fără nicio pază şi susţinere, prin forţa împrejurărilor trebue să se desfacă şi să se prefacă în ruine. Straus, ostenitorul principal la acest lucru trist de distrugere, care alcătueşte al doilea period al protestantismului, a arătat foarte bine în introducerea sa la „Viaţa lui Iisus“, cum negarea autorităţii Bibliei a fost urmarea necesară a negării autorităţii Bisericei, cu ce anume s’a început reforma. „Reformaţia”, zice el, „a aplicat prima lovitură credinţei în Biserică; ea a fost primul semn al existenţei a unei anumite culturi, care, după cum aceasta s’a văzut deja în păgânism şi iudaism, a isbutit deja în sinurile înseşi creştinismului să capete destulă putere şi persistenţă, ca să opună acelei baze, pe care stătea el, adecă a religiei primite. Această reacţie îndreptându-se la început numai contra Bisericei dominante, prezintă nobila dar repede lichidata dramă a reformaţiei. Mai târziu ea s’a îndreptat contra documentelor Bibliei şi, manifestândmse la început prin tăioasele experienţe negative ale deismului, a obţinut timpuri mai nouă deja prin o serie întreagă de diferite prefaceri.

Deja în veacul al XVII Hugo Grotzius (1583 – 1646) începu să modifice concepţia despre inspiraţie, cum exista ea la protestanţi, şi chiar în acelaşi timp Spinoza (1632 – 1677) o supuse îndoelei în scrierea sa „Tratat teologico-politic“. Părerile lor între acestea au rămas multă vreme nerecunoscute în Germania. Groţius se considera acolo eretic; Spinoza era evreu, străin şi panteist, inspira desgust chiar şi numai prin numele său. Dar aceasta n’a rămas totdeauna aşa, către jumătatea veacului al XVIII, deşi masa poporului rămăsese cu râvnă creştină, terenul era deja pregătit şi începuse să primească primele seminţe ale necredinţei. Credinţa în această epocă era puternic sdruncinată de o serie întreagă de spirite luminate; filosofia lui Wolf îi deprinsese să se refere independent către litera Bibliei. Ucenicul acestei căpetenie de şcoală, Lavrentie Schmit, alcătui un proect ciudat, dar executate de dânsul de traducere a Pentateucului în limba volfiană, adecă un proect de înlocuirea terminilor figuraţi şi dogmatici a textului sacru prin expresiuni, pe care-i introdusese la modă dascălul său. Scrierile filosofilor francezi şi mai ales ale deiştilor engleji sporiră răul şi desvoltară încă şi mai mult germenii raţionalismului. Herbert, graf de Cerberi, dădu la lumină în anul 1624 o carte sub titlul: „Despre adevăr şi cum sa deosebim de revelaţiune, de probabil şi de fals”. El ridică deismul la gradul de sistemă şi respinse revelaţiunea, ca nefolositoare. Hasendi o respinse în Franţa, Locke în Anglia. Dar acesta din urmă aduse în patria sa religiei supranaturale şi mai mult rău decât chiar acela, pe care el îl respinsese în scrierea sa „Creştinismul raţional”, care apăru în anul 1695, când Locke însuşi propeveduia religia naturală, adecă raţionalismul. Deiştii în vremea aceea s’au înmulţit extraordinar în Marea Britanie şi umplură patria lor cu scrieri nereligioase şi sarcastice. Djon Toland a scris: „Creştinismul fără taine”, inventă menirea de „panteism” şi deja fără nici un respect se raporta nu numai către adevărurile descoperite de Dumnezeu, ci şi către principiile moralei naturale. Wulston în minunile Evangeliilor nu recunoştea nimica decât numai alegorii. Această teorie el o desvoltă în cele şase „discuţiuni despre minunile lui Iisus Hristos”. Nişte idei tot la fel le propoveduiau şi mulţi alţi scriitori engleji. Pe aceştia îi susţineau membrii influenţi ai aristocraţiei engleze, ca Sommers Bukingam şi mai ales Bolinbrok, care el însuşi ajunse până la aceea, că compara Biblia cu scrierea lui Cervantes Don-Chichot”.

In această comunitate de liber cugetători engleji se pomeni şi Voltaire, care-şi găsise refugiu în Anglia în anul 1726. După întoarcerea sa în Franţa în anul 1728, el aduse acolea si rătăcirele deiste, sorbite de el în şcolile lor. El era legat cu legături strânse de prietenie cu Bolinbrok şi o mare parte din obiecţiunele sale contra Bibliei le împrumută din „Scrisorile despre istorie” ale acestui lord englez. De aceea numele acestui necredincios om de stat necontenit apare în diferitele glume ale faimosului patriarh de Fernei relativ de Vechiul şi Noul Testament. Liber cugetătorul francez n’a dus totuşi un răsboi serios cu revelaţiunea. In dispoziţia sa uşuratecă, el s’a mărginit numai la glume şi sarcasme, deşi le dădea atâta importanţă, încât credea că nu e deloc lucru greu a dărîma acel creştinism, răspândirea căruia au isbutit să o facă 12 pescari galilieni oare care ignoranţi. Dar mulţămită lui Dumnezeu acum nu se mai află nicio urmă din opera sa contra Bibliei, chiar Renan îşi cunoaşte nimihnicia sa în această privinţă. In veacul trecut totuşi tratatile sale ingenioase nu numai că-şi găsiseră în Franţa ecouri de simpatie, dar avură şi partizani puternici în Germania, unde cu deosebire mare adorator al său era Frideric II.

Umflat de vântul necredinţei, ce sufla dinspre apus, incendiul ce isbucnise deja în Germania, începuse să capete deja acolo mari proporţii şi a bântuit grozav până în zilele noastre. Straus din punct de vedere ştiinţific definise rolul acelor ţări, despre care noi am vorbit mai sus, în răspândirea raţionalismului. „In Anglia”, zice el, „s’a început primul atac şi pregătirea armelor, anume acest rol l-au jucat cugetătorii liberi sau deiştii; francejii au transportat arma aceasta de iasta parte a canalului şi s’au folosit ghibaci de ea în atacuri mărunte, dar necontenite; în fine în Germania un singur om a început tăcut asediul regulat contra sionului ortodox. Franţa şi Germania împărţiră între dânsele în această privinţă rolurile, dintre care prima luoă asupra sa pe cel mai plăcut, iar a două pe cel mai serios. Acolo Voltaire, aicea Samuil Rimarous apărură ca reprezentanţi ai acestor două popoare.

 Fragment din „Istoria Biblică” de profesorul A. P. Lopuhin, ediţie tradusă de Patriarhul Nicodim în anul 1944

Anunțuri

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. […] Origina raţionalismului biblic. […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: