Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Pomenirea Cuviosului Pavel Tebeul – 15/28 ianuarie

Posted in Vieţile Sfinţilor by Muritor on 28/01/2014
Cuv. Pavel Tebeul

Cuv. Pavel Tebeul

Cuviosul Antonie, vieţuind în pustiul Egiptului cu ucenicii săi, după cum ne-au povestit Macarie şi Plotin, ucenicii lui, care l-au şi îngropat, că la nouăzeci de ani ai vieţii bătrînului, i-a venit dor să se ducă în pustia cea mai dinăuntru, ca să vadă dacă s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care mai înainte de dînsul să se fi sălăşluit în pustia aceea, şi să fi ales o viaţă ca a lui, depărtată de oameni; deci, într-acel pustiu, cinci ani rugîndu-se lui Dumnezeu, ca să nu-i treacă cu vederea rugăciunea lui, într-o zi a auzit un glas, zicîndu-i: „Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai înainte şi mai desăvîrşit decît tine, la care de vei merge, îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru. Deci, scoală-te degrabă şi te sîrguieşte a merge la dînsul, mai înainte de a se duce el către Domnul!”

Acestea auzindu-le bătrînul, îndată luîndu-şi toiagul său cel de finic, s-a dus degrabă în pustie, să apuce în viaţă pe cel dorit, de care i se vestise lui. Fiind arşiţa mare la amiază, încît şi pietrele ardeau în acea pustie, şi neştiind calea care duce către sfîntul cel arătat lui, bătrînul a slăbit cu trupul, dar nu şi cu duhul, căci nu s-a întors din calea ce o începuse şi se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, povăţuieşte-mă în calea cea dreaptă, şi învredniceşte-mă a vedea în trup pe robul tău, şi să nu mă laşi să pier în această pustie”.

Sf. Antonie cel Mare şi centaurul

Sf. Antonie cel Mare şi centaurul

Deci, nu după multă vreme, a văzut un om cu asemănare de cal, pe care făcătorii de stihuri îl numesc centaur, pe care văzîndu-l, s-a înarmat cu mîntuitorul semn al Crucii şi cu îndrăzneală l-a întrebat: „Ascultă tu, în care parte locuieşte robul lui Dumnezeu?”. Iar fiara plecîndu-se la cuvîntul sfîntului şi neputînd să grăiască cu glas, i-a arătat cu mîna partea în care trebuia să meargă spre robul lui Dumnezeu, apoi a fugit cu grabă de la Cuviosul Antonie. Bătrînul s-a minunat de chipul cel de fiară şi mergea spre partea unde i-a arătat acesta cu mîna. Însă întru aceasta ori diavolul, spre înfricoşarea lui s-a închipuit, ca să împiedice drumul sfîntului, ori cu adevărat era centaur, precum spun grecii, că în acea pustie se găseau nişte fiare ciudate ca acestea; iar această fiară Dumnezeu a trimis-o pentru povăţuirea robului său.

Sf. Antonie cel Mare şi satirul

Sf. Antonie cel Mare şi satirul

Venind la un loc pietros, a văzut o altă fiară, care avea asemănare omenească pînă la brîu, iar cealaltă parte a trupului era de fiară, adică picioare de capră şi coarne în cap. De vederea acesteia minunîndu-se bătrînul şi cu credinţă neîndoită fiind înarmat, fără frică a întrebat, zicînd: „Cine eşti tu?” Iar fiara, aducîndu-i poame de finic din cale, ca semn de pace, îi zicea: „Sînt un muritor din cei ce locuiesc în pustie, pe care neamurile cele întunecate cu rătăcirea numindu-ne satiri, între zeii lor ne-au cinstit. Dar sînt trimis de la turma mea, să slujesc ţie ca să te rogi pentru noi Stăpînului celui de obşte, pe care l-am cunoscut că a venit în lume şi în tot pămîntul a ieşit vestirea lui”.

Unele ca acestea grăind fiara, ostenitul călător îşi uda faţa sa cu lacrimi de bucurie; căci se bucura de slava lui Hristos şi de pierzarea satanei şi se minuna, cum a putut să înţeleagă vorba satirului. Lovind cu toiagul în pămînt, zicea: „Vai ţie, cetatea Alexandriei, care în loc de Dumnezeu cinsteşti sluţeniile! Vai ţie, cetate păcătoasă, în care din toată lumea s-au adunat diavoli! Ce răspuns vei da, căci şi fiarele mărturisesc puterea lui Hristos, iar tu nălucirile cele din pădure ca pe zei le cinsteşti”.

Acestea zicîndu-le sfîntul, fiara a fugit în pustie. Despre acea fiară nimeni să nu socotească că este lucru neadevărat, fiindcă şi în vremea împăratului Constanţiu (337-361) o fiară ca aceea, cu asemănare omenească, ce se numea satir, a fost dusă vie în Alexandria, spre marea mirare a tot poporul; iar după ce a murit, ca să nu putrezească îndată trupul ei, îmbălsămîndu-l, l-au trimis în Antiohia, la împărat, ca să-l vadă.

Acum să ne întoarcem la povestirea dinainte. Umblînd bătrînul prin acea pustie neumblată, nimic altceva nu vedea fără numai urme de fiară, ostenindu-se în călătorie două zile şi petrecînd cealaltă noapte în rugăciune, nu ştia unde să se întoarcă. Apoi luminîndu-se de ziua a treia, a văzut o leoaică suindu-se spre vîrful muntelui cu multă grabă, căreia de departe urmîndu-i, a venit aproape de peştera în care locuia Sfîntul Pavel, plăcutul lui Dumnezeu.

Văzînd bătrînul peştera, s-a bucurat, iar cel ce locuia într-însa, simţind venirea lui Antonie, a închis uşa. Bătrînul apropiindu-se, a bătut, dar nu i s-a răspuns, însă el stătea afară, bătînd fără spor. Deci, văzînd că nu i se deschide uşa, a căzut înaintea peşterii şi pînă la al şaptelea ceas s-a rugat să i se dea voie să intre înăuntru, ca să vadă pe acela pe care cu atîta osteneală l-a căutat. El zicea: „Deschide-mi, robule al lui Hristos, deschide-mi; tu ştii cine şi de unde sînt şi pentru ce am venit, toate le ştii, Dumnezeu descoperindu-ţi ţie. Deci şi eu ştiu că nu sînt vrednic să văd sfînta ta faţă, însă de nu te voi vedea, nu mă voi duce de aici; nu te ascunde pe tine, căci Dumnezeu te-a arătat mie. Pe fiare le primeşti, iar pe om pentru ce îl goneşti? Te-am căutat şi te-am aflat, bat ca să mi se deschidă, iar de nu-mi vei deschide, apoi voi muri pe pragul tău şi vei îngropa aici trupul meu”.

Şi altele multe grăind el cu lacrimi şi ca pe un nemilostiv socotindu-l, păcătosul lui Dumnezeu a răspuns dinăuntrul peşterii, zicîndu-i: „Cine eşti tu, care plîngi aici? Te minunezi că nu-ţi deschid şi te lauzi că vei muri pe prag?” Aşa zicîndu-i sfîntul, a deschis uşa şi cuprinzîndu-se unul pe altul, se sărutau cu lacrimi şi pe nume se chemau; pentru că Dumnezeu fiecăruia dintre ei le descoperise numele. Şezînd ei, părintele Antonie a zis: „Bucură-te Pavele, vasul alegerii şi stîlpul cel de foc, locuitorule al pustiei”.

Zis-a lui şi Avva Pavel: „Bine ai venit soare, care luminezi toată lumea, povăţuitorule al celor ce se mîntuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăţi şi pe diavolul l-ai gonit dintr-însa. De ce te-ai ostenit atîta pentru un om păcătos şi nevrednic? Iată, vezi un bătrîn învechit de zile şi cu cărunteţile acoperite; vezi un om care îndată va fi praf şi cenuşă, dar de vreme ce dragostea toate poate să le facă, spune-mi, te rog, cum se află neamul omenesc acum? Cum împărtăşeşte lumea? Se mai află cei ce se ţin de rătăcirea idolilor, şi mai sînt prigoniri asupra creştinilor?”. Iar Antonie a zis: „Cu rugăciunile tale lumea se ţine; prigoanele contra creştinilor au încetat şi Biserica laudă pe adevăratul Dumnezeu. Dar de vreme ce ai pomenit de prigoane, mă rog ţie pentru Domnul, să nu ascunzi de mine cele despre tine şi toate să-mi spui: pentru care pricină ai ieşit din lume şi ai venit în această adîncă pustie?”.

Iar Sfîntul Pavel a început a-i spune: „Eu m-am născut în Tebaida şi am avut o soră, pe care părinţii, fiind încă vii, au însoţit-o cu bărbat; iar pe mine m-au învăţat carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă, singuri ei fiind drept-credincioşi. Dar sfîrşindu-şi nevrednica viaţă, ne-au împărţit averea, care era foarte multă; iar după moartea lor, bărbatul sorei mele, fiind lacom, a poftit şi partea mea, şi gîndea să mă dea ca pe un creştin la păgînul voievod spre chinuire, ca astfel prăpădindu-mă din acestă viaţă, să-mi ia moştenirea. Atunci erau împăraţii Deciu (249-251) şi Valerian (253-259), care chinuiau pe toţi cei ce mărturiseau pe Hristos, şi era frică mare prin toată Tebaida, de vreme ce erau cumplite chinuri.

În acea vreme a fost prins de păgîni un tînăr creştin, pe care l-au chinuit mult; dar după ce n-au putut să-l întoarcă de la credinţa lui Hristos, mai pe urmă l-au pus într-o grădină mult înflorită şi frumos mirositoare, întinzîndu-l pe un pat frumos, cu faţa în sus; apoi i-au legat mîinile şi picioarele cu frînghii moi şi ducîndu-se toţi, au trimis la dînsul o fecioară tînără, ca să-l poată înşela spre amestecarea necurată; iar necurata fecioară cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l, ba încă lucrul cel mai de ruşine, ce mi-e greu a-l spune, căutînd părţile cele ascunse ale trupului său, îl îndemna spre păcatul cel necurat; dar ce a făcut viteazul pătimitor, care suferise atîtea chinuri?

Văzîndu-se amăgit de patimă şi simţînd tulburarea trupului întru sine, a strîns tare cu dinţii limba sa, a tăiat-o şi a aruncat-o în obrazul desfrînatei şi îndată cu durerea cea mare a potolit patima; iar cu sîngele a umplut obrazul şi hainele acestei femei şi astfel, cu darul lui Hristos, a biruit amăgirea.

Încă şi pe un alt tînăr care era neclintit în credinţa creşti-nească, după multe chinuri, l-au uns cu miere peste tot trupul gol şi l-au pus în arşiţa soarelui, avînd mîinile legate la spate, ca rănindu-se de albine, de viespi şi de gărgăuni, să fie silit a jertfi idolilor; dar răbdătorul de chinuri cel viteaz, deşi era rănit peste tot trupul şi plin de sînge, încît nici chip de om nu avea, de Hristos nu s-a lepădat.

Acestea văzînd eu, iar bărbatul sorei mele mîniindu-se mai mult, încît nici lacrimile sorei, nici legătura rudeniei n-au putut să-l domolească, i-am lăsat aceluia toate şi am fugit în această pustietate; apoi venind încet, povăţuindu-mă de Dumnezeu pînă aici, am aflat această peşteră, în care aveam şi apă înăuntru şi cunoscînd că Dumnezeu mi-a dat acest loc spre petrecere, m-am sălăşluit aici şi petrec avînd hrană de finice, iar haina din frunze”.

Sfîntul povestind acestea, iată a zburat un corb aruncîndu-i o pîine întreagă, pe care punînd-o înaintea lor încetişor, a zburat în văzduh. Atunci, fericitul Antonie minunîndu-se de aceasta, Sfîntul Pavel a grăit: „Iată, Domnul a trimis prînz, nouă, robilor săi, fiind milostiv şi iubitor de oameni. Iată, sînt 70 de ani de cînd primesc jumătate de pîine, iar de la a ta venire Domnul Hristos a îndoit merticul ostaşilor Săi. Deci, luînd sfinţii acea pîine, se invitau unul pe altul ca s-o binecuvînteze şi s-o frîngă, unul pe altul mai mare făcîndu-se cu cinstea.

Sfîntul Pavel cinstea pe Cuviosul Antonie ca pe un oaspete, iar Cuviosul Antonie cinstea pe Sfîntul Pavel ca pe stăpînul casei şi ca pe unul mai bătrîn cu anii; şi era între dînşii întrecere de iubire. Apoi, fericitul Pavel a apucat pîinea de o parte, iar pe cealaltă parte a pus-o în mîinile părintelui Antonie şi îndată pîinea singură s-a frînt prin mijloc şi fiecare şi-a luat partea sa.

Drept aceea, şezînd lîngă izvor, robii lui Hristos au mîncat şi s-au săturat, şi au băut din izvorul acela apă curată şi foarte dulce; după aceea, făcînd mulţumire, au şezut iarăşi şi au vorbit toată noaptea pînă dimineaţa. Iar făcîndu-se ziuă, Sfîntul Pavel a zis prietenului Antonie: „De mult mi-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălăşluieşti în părţile acestea şi voiam să te am slujitor cu mine, ca împreună să slujim sfîntului nostru, dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, pe care totdeauna am aşteptat-o, dorind ca să vieţuiesc cu Hristos, de aceea Domnul te-a trimis la mine, ca să îngropi smeritul meu trup şi să-l dai pămîntului”.

Acestea auzind Antonie, tînguindu-se cu lacrimi, zicea: „Nu mă lăsa, părinte, singur, ci primeşte-mă împreună călător cu tine”. Iar el a zis: „Nu ţi se cade să cauţi singur ale tale, ci pe cele ce sînt ale aproapelui; deci, de folos îţi este ca, lepădînd greutatea trupului, să urmezi Mielului la ceruri; apoi şi celorlalţi fraţi le este de folos, ca de la tine încă să se mai povăţuiască şi să se mai întărească; dar te rog spre a te sîrgui şi a merge în mînăstirea ta şi să-mi aduci mantia pe care Atanasie episcopul ţi-a dăruit-o, ca să înveleşti cu aceea trupul meu”. Aceasta o dorea fericitul Pavel, nu că acea mantie îi trebuia – pentru că nu se îngrijea dacă trupul se va îngropa gol sau acoperit, căci în pămînt putrezeşte, el care atîta vreme cu frunze de finic se îmbrăca, – ci, ca fără tulburare, sufletul lui să iasă din trup, de aceea îl trimitea la mînăstire pe părintele Antonie.

Drept aceea, Antonie s-a minunat auzindu-l pe el grăind despre Atanasie şi despre mantia aceluia, ca şi cum vedea pe Însuşi Hristos în Pavel şi pe Dumnezeu care locuia într-însul cinstind; apoi nimic mai mult nu îndrăznea a răspunde, ci tăcînd şi lăcrimînd, i-a sărutat faţa şi mîinile şi se sîrguia a săvîrşi porunca; deci, chiar nevrînd, a pornit la mînăstire, deşi era obosit cu trupul, iar cu duhul biruia anii bătrîneţilor sale. Venind el în chilia sa, l-au întîmpinat cei doi ucenici ai lui, zicîndu-i: „Unde ai zăbovit atîta vreme, părinte?” Iar el a răspuns: „Vai mie, fiii mei, vai mie păcătosului, care sînt numai de formă monah şi numai nume de monah port; dar am văzut pe Ilie, am văzut pe Ioan în pustie, cum şi pe Pavel în Rai l-am văzut”.

Sfinţii Pavel Tebeul şi Antonie cel Mare

Sfinţii Pavel Tebeul şi Antonie cel Mare

Deci, vrînd ucenicii ca să audă ceva mai mult de la dînsul şi rugîndu-l ca cu încredinţare să le spună lor despre aceasta, el punîndu-şi mîna la gură, a zis: „La tot lucrul este vreme, adică vreme a grăi şi vreme a tăcea”. Apoi, luîndu-şi mantia şi hrană de cale neluîndu-şi, iarăşi a ieşit, alergînd degrab în pustie, vrînd să apuce viu pe sfîntul, pentru că se temea ca nu cumva zăbovind el, Sfîntul Pavel să-şi dea datoria Domnului fără de dînsul.

Iar a doua zi, la al treilea ceas, mergînd Avva Antonie, a văzut în văzduh cetele îngereşti şi soboarele proorocilor şi ale apostolilor, iar în mijloc era sufletul Sfîntului Pavel, mai curat decît soarele, suindu-se spre cer; atunci îndată a căzut la pămînt şi presărîndu-şi capul cu nisip, se tînguia şi striga: „Pentru ce, Pavele, m-ai lăsat? Pentru ce te duci fără sărutarea cea de pe urmă? Atît de tîrziu te-ai făcut cunoscut mie şi atît de repede ai plecat de la mine?”.

Pe urmă, fericitul Antonie adeverea că a trecut cu atîta grăbire pe cealaltă cale, ca şi cum ar zbura prin văzduh înaripat, încît nici călcarea pe pămînt n-o simţea de alergarea cea repede, şi îndată s-a aflat în peşteră; acolo văzînd pe sfîntul cu genunchii plecaţi şi cu mîinile în sus ridicate, apoi avînd capul drept în sus, socotea că este viu şi face rugăciune şi stătea cu dînsul împreună. Dar trecînd un ceas, şi de vreme ce nu auzea glasul cel de rugăciune, nici obişnuitele suspinuri, s-a apropiat de dînsul şi l-a aflat mort; deci, a înţeles că trupul sfîntului bărbat dă şi după moarte datornica închinăciune.

Cu multă plîngere şi tînguire sărutînd sfîntul lui trup, l-a învelit cu mantia cea adusă şi a început a cînta psalmii cei cuviincioşi de îngropare, după obiceiul creştinesc; şi nu se pricepea cum ar putea să îngroape pe sfîntul, de vreme ce nu adusese nici o unealtă, ca să sape mormîntul şi zicea întru sine: „Oare la mînăstire să mă întorc după unelte, cale de trei zile, sau aici să rămîn? Dar nimic fără unelte nu pot să fac. Deci, voi rămîne aici şi voi muri, precum se cade, lîngă ostaşul Tău, Hristoase, şi căzînd, îmi voi da răsuflarea cea de pe urmă alături de el”.

Unele ca acestea gîndindu-le el cu mintea, iată doi lei din pustia cea mai dinăuntru veneau răcnind, ca şi cum plîngeau pentru lipsa sfîntului. Iar Antonie mai întîi s-a înfricoşat puţin, după aceea văzînd pe fiare blînde ca mieluşeii, tăvălindu-se lîngă trupul sfîntului şi arătînd jalnică tînguire, se mira de bunul obicei al fiarelor acelora; iar ei au început cu unghiile lor a săpa pămîntul şi săpînd groapa destul, iarăşi au venit la trupul sfîntului, ca şi cum i-ar fi dat cea mai de pe urmă sărutare; apoi, venind la Cuviosul Antonie, îi lingeau mîinile şi picioarele lui, ca şi cum cereau rugăciune şi binecuvîntare de la dînsul. Iar cuviosul lăuda pe Hristos, căci şi fiarele slăvesc pe Dumnezeu, şi zicea: „Doamne, fără de a Cărui voie nici frunza din copac şi nici una din păsări nu cade pe pămînt, dă fiarelor acestora binecuvîntarea Ta, precum ştii Tu”. Şi făcînd cu mîna, le-a poruncit să se ducă în pustie.

Deci, ducîndu-se fiarele, Avva Antonie a îngropat cinstitul trup al Sfîntului şi Cuviosului părinte Pavel, întîiul vieţuitor al pustiei, care avea anii vieţii lui o sută şi treisprezece. După îngroparea sfîntului, Avva Antonie a petrecut noaptea următoare deasupra mormîntului lui, plîngînd şi rugîndu-se. Iar a doua zi, întorcîndu-se la mînăstirea sa, a luat haina Sfîntului Pavel cea împletită cu frunze de finic şi venind în chilia sa, a spus toate cu de-amănuntul ucenicilor săi, spre folos. Iar haina aceea de frunze de finic atît de mult o cinstea, încît numai de două ori se îmbrăca cu dînsa, la praznicul Sfintelor Paşti şi în ziua Cincizecimii.

Cu ale acestor Cuvioşi părinţi, Pavel şi Antonie şi cu sfintele lor rugăciuni, ne rugăm să ne învrednicească şi pe noi în partea plăcuţilor Săi, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: