Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

28 de ani de mucenicie pentru Hristos

Posted in Vieţile Sfinţilor by Muritor on 06/02/2013

Sfîntul Ierarh Clement al Ancirei, Sfîntul Mucenic Agatanghel şi cei împreună cu dînşii – 23 ianuarie/5 februarie

Sf. Ier. Clement şi Sf. Mc. Agatanghel

Sf. Ier. Clement şi Sf. Mc. Agatanghel

După ce au trecut de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos 250 de ani – în vremea împărăţiei lui Valerian (253-259) -, cetatea de scaun a Ancirei, din părţile Galatiei, a odrăslit pe acest Sfînt Mucenic Clement, ca pe o ramură aleasă de vie, plină de mulţi struguri ai duhovniceştilor daruri, de prea bun neam. Părinţii lui nu erau de o credinţă. Tatăl său era elin, slujitor păgînătăţii idoleşti, iar maica sa era creştină, născută din părinţi creştini, crescută în dreapta credinţă creştinească şi în buna învăţătură. Numele ei era Sofia, care fără de voie s-a însoţit cu bărbatul cel necredincios, căci părinţii ei aşteptau împlinirea cuvintelor apostoleşti, care zic: „Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă”.

Dar n-a fost aşa precum se aşteptau ei, căci el aflîndu-se în adîncul păgînătăţii şi cuprinzîndu-se de întunericul închinării idoleşti, nu voia nici să se uite spre lumina lui Hristos, ba se sîrguia încă în tot chipul, să atragă la păgînătate şi pe soţia sa, Sofia. Ea, de asemenea, se îngrijea să-l povăţuiască pe calea adevărului, îndemnîndu-l ziua şi noaptea, arătîndu-i calea cea mîntuitoare; dar nimic n-a sporit, împietrindu-se inima lui. Deci, Sofia se ruga lui Hristos, ca El să fie milostiv către dînşii şi să le facă parte, ca deşi uniţi cu trupurile, să se despartă, de vreme ce nu au amîndoi un duh.

ţinutul Galatia în imperiul roman

ţinutul Galatia în imperiul roman

Iar Domnul nostru Iisus Hristos, ascultînd rugăciunile roabei Sale, şi milostivindu-Se de dînsa, a liberat-o degrab de jugul necredinciosului bărbat; căci ca pe un netrebnic şi împietrit cu inima, lepădîndu-l cu totul, i-a poruncit lui să se ducă din acestea de aici. Deci, a murit acela, lăsînd după dînsul întîiul născut, fiu mic în scutece, prunc de parte bărbătească, pe care fericita maică Sofia îl hrănea mai mult cu dreapta credinţă, decît cu laptele, şi l-a adus la Hristos, luminîndu-l cu Sfîntul Botez şi i-a dat numele Clement, care în limba grecească, înseamnă „mlădiţă de vie”. Deci, cuviincios i-a dat lui numele acela, ca o proorociţă, înainte văzîndu-l că este o stîlpare a viţei celei adevărate a lui Hristos, care avea să aducă mulţi struguri prin sufletele omeneşti. Apoi, i-a proorocit că va fi mărturisitor ales al preasfîntului nume al lui Iisus Hristos şi îşi va vărsa sîngele său şi îşi va pune sufletul său pentru El şi se va săvîrşi ca un pătimitor şi mucenic al lui Hristos.

Deci, îl învăţa pe el sfintele cărţi şi obiceiurile cele bune şi la toată fapta bună îl povăţuia. Crescînd copilul cu anii şi cu înţelepciunea, şi acum fiind aproape de 12 ani, Sfînta Sofia, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit, pe care cunoscîndu-l mai înainte, încă pe patul durerii zăcînd şi dorind ca fiul ei să fie moştenitor, nu atît al bogăţiei celei materiale, pe cît al celei nemateriale şi duhovniceşti, al faptelor bune, îl învăţa ca o maică, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l şi zicîndu-i:

Fiul meu preaiubit, cel ce din scutece ai fost orfan de tatăl tău, dar n-ai sărăcit, pentru că tată îţi este ţie Hristos Dumnezeu, Cel ce te îmbogăţeşte cu darurile Sale. Eu, fiule, te-am născut cu trupul, iar Hristos Dumnezeu te-a născut cu duhul; deci, pe Acela să ştii că-ţi este tată, Aceluia să te ştii că eşti fiu şi te păzeşte ca nu în zadar să fii înfiat lui Dumnezeu; slujeşte lui Hristos Domnul, în Hristos pune-ţi nădejdea ta, căci Acela cu adevărat este mîntuirea noastră şi viaţa cea fără de moarte; Acela din cer S-a pogorît la noi, ca pe noi cu El să ne ridice; Acela ne-a făcut fii iubiţi ai Lui şi ne-a îndumnezeit. Acelui Stăpîn cine-I slujeşte, scapă de toate cursele diavolului, calcă pe balaur şi pe scorpie şi biruieşte toată puterea cea potrivnică; că nu numai va ruşina pe necuraţii împăraţi, pe boierii şi pe tiranii cei ce se închină idolilor şi diavolilor, ci şi templele celor ce se cinstesc de dînşii le va sfărîma„.

Apoi, în vorba aceea maica, vărsînd lacrimi din ochi şi umplîndu-se de dumnezeiescul dar, a început prooroceşte a-i spune înainte cele ce aveau să fie: „Rogu-mă ţie, zicea dînsa, fiule iubite, rogu-mă ca un dar să-mi faci, pentru toate durerile şi ostenelile mele cele pentru tine, fiindcă soseşte o vreme cumplită şi aproape este prigonirea cea cu mare mînie şi îngrozire; iată ai să fii dus, precum zice Domnul nostru, înaintea boierilor şi împăraţilor pentru El. Această cinste să-mi faci, o! fiule, ca să suferi pentru Hristos cu îndrăzneală şi cu bărbăţie şi să păzeşti tare şi nemişcată mărturisirea Lui; iar eu nădăjduiesc spre Hristosul meu, o! inima mea, că degrab îţi va înflori cununa mucenicească, spre cinste şi spre mîntuirea mai multor suflete.

Deci, găteşte-ţi inima ta spre nevoinţă mucenicească, ca nu nepregătit să te afle vremea nevoinţelor; să ştii că de folos este, ca să fii lămurit prin primejdii, ca aurul în ulcea şi să nu te temi; căci vremelnică este pătimirea, dar veşnică răsplătirea. Degrab trece necazul, dar bucuria în veci rămîne, puţină este aici necinstea, dar veşnică este la Dumnezeu slava. Îngrozirile tiranilor şi bătăile sînt într-o zi, mînia împăraţilor împărăteşti batjocorită se face, şi se vestejeşte slava lor; focul cel gătit de dînşii asupra mucenicilor lui Hristos se stinge, slava lor rugina o mănîncă şi puterea lor piere.

Deci, nimic din acestea să nu te despartă de Hristos Dumnezeu, ci priveşte spre cer şi de acolo, de la Dumnezeu, aşteaptă-ţi bine răsplătirea bogăţiei celei mari şi veşnice. Teme-te de mărirea Lui, spăimîntează-te de judecata Aceluia, cutremură-te de ochiul Lui cel atotvăzător; căci celor ce se leapădă de El, focul cel nestins le este gătit şi viermele cel neadormit; iar cei ce cunosc slava dumnezeirii Lui, nicidecum nu cad; pe aceia veselia cea negrăită, bucuria şi mîngîierea îi aşteaptă cu sfinţii mărturisitori.

Aceasta, o! fiul meu preadulce, să-mi fie răsplătire de la tine pentru durerile mele, pe care le-am suferit prin naşterea ta, pentru ostenelile cele de la creştere, ca mărturisitor al Domnului să te săvîrşeşti tu, cel ce ai ieşit din pîntecele meu; atunci mă voi numi maică de mucenic şi mă voi preamări întru suferinţele fiului care pentru Hristos va pătimi. Deci, sîrguieşte-te a pătimi pentru Cel ce a pătimit pentru noi, ca de multe bunătăţi să te învredniceşti de la El, şi eu prin tine mă voi învrednici de aceleaşi cu toţi sfinţii. Iată, eu, o! fiul meu, sînt lîngă uşile sfîrşitului meu şi această lumină nu-mi va răsări dimineaţa, iar tu lumină îmi eşti întru Hristos şi viaţa mea întru Domnul.

Pentru aceea mă rog ţie, o! fiul meu, ca să nu mă ruşinezi întru a mea nădejde, pe care o am în tine, ci ca, după cuvîntul apostolului, să mă mîntuiesc pentru naşterea de fii. Te-am născut, fiule, ca să pătimesc întru tine, ca şi singur în trupul meu; sîngele cel luat din mine fără de cruţare să-l verşi, ca pentru acela şi eu să iau cinste. Dă-ţi trupul la bătăi, ca printr-însele şi eu să mă veselesc înaintea Domnului nostru, ca şi cum singură aş fi pătimit pentru Dînsul. O femeie evreică, oarecînd şapte fii a adus lui Dumnezeu prin mucenicie şi într-acele şapte trupuri ale fiilor săi cu singur sufletul său pătimind, a rămas nebiruită.

Iar tu singur destul îmi vei fi spre slava Domnului meu, de te vei nevoi cu tărie întru credinţă. Iată mă duc de acum de la tine şi voi merge înaintea ta la Dumnezeu. Cu trupul mă duc, iar duhul meu nu se va despărţi de tine, ca împreună cu tine să mă învrednicesc a privi la scaunul lui Hristos, luîndu-mi înaintea Lui, prin pătimirile tale şi prin nevoinţele tale, cunună. Căci şi rădăcina pomului cea ascunsă sub pămînt se rourează prin aceeaşi rouă, prin care se rourează şi ramurile cele ce se văd pe pămînt„.

Astfel, fericita maică înaintea sfîntului său sfîrşit, învăţînd pe fiul său cel iubit, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-i capul, ochii, faţa, gura, pieptul şi mîinile, zicea: „O! fericită sînt eu acum că sărut chip mucenicesc”. Şi după mai multe cuvinte ca acestea, plecîndu-se pe grumajii lui, şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului şi a adormit cu pace.

Maica lui Clement murind cu moarte firească şi fiind îngropată cu cinste, el a rămas copil cu totul orfan, avînd numai pe Dumnezeu tată şi cuvintele mamei lui păzindu-le cu dinadinsul în inima sa. Iar Dumnezeu de obşte al tuturor fiind purtător de grijă, Cel ce se îngrijeşte de orfani şi de săraci, fericitului Clement ca unui mic copil i-a dat altă maică; pentru că era în aceeaşi cetate o femeie de bun neam, cinstită şi bogată, cu numele tot Sofia, ca şi mama lui, prietenă maicii lui Clement; acea Sofie vieţuia după Dumnezeu, silindu-se la rugăciuni ziua şi noaptea, şi fiind fără fii, a luat pe acest fericit copil ca pe un fiu, adică pe Sfîntul Clement, şi ca pe un firesc al său copil îl iubea, avînd toată grija de el.

Într-acele vremi s-a făcut o foamete foarte mare în Galatia şi lepădau păgînii elini pe copiii lor pe drumuri, neavînd cu ce să-i hrănească, căci şi ei singuri de foame se sfîrşeau. Atunci Sfîntul Clement aduna pe acei copii în casa Sofiei, maicii sale de-a doua, şi din averile ei îi hrănea, îi îmbrăca, îi învăţa şi la Sfîntul Botez îi aducea; deci, a făcut hrănitoare de săraci şi şcoală în casa Sofiei, încît era maică a mulţi copii întru Dumnezeu, mai bună decît cei ce i-au născut pe ei trupeşte; pentru că-i hrănea pe ei duhovniceşte, crescîndu-i întru creştineasca credinţă.

Iar Sfîntul Clement, în anii cei tineri ai vîrstei sale, cîştigînd înţelepciune de bărbat desăvîrşit, a început din tinereţe a-şi omorî trupul său cu postul şi cu înfrînarea, vieţuind monahiceşte; căci din mîncările ce se făceau, de la carne se înfrîna şi se hrănea numai cu seminţe şi băutura îi era apă, întru care lucru se asemăna sfinţilor trei tineri, ale cărora trupuri deprinzîndu-se cu postul, nevătămate au rămas de focul cel îndoit, adică cel dinăuntru, al poftei fireşti şi cel din afară al cuptorului celui arzător. Atunci, într-acele părţi nefiind mulţi creştini, fericitul Clement era între dînşii ca un dumnezeiesc luminător, care la mulţi răsărea lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Însă acum venise vremea ca lumina cea luminoasă să fie pusă în sfeşnic; căci Sfîntul Clement, prin faptele bune luminînd, avea să se suie la treapta preoţiei, ca astfel pe mai mulţi luminîndu-i, să-i povăţuiască la calea mîntuirii.

Deci, prin dumnezeiasca purtare de grijă şi voire şi prin alegerea cu un glas al tuturor creştinilor celor din Galatia, a fost pus mai întîi citeţ, apoi diacon şi prezbiter; iar după doi ani a fost ridicat la treapta episcopiei, deşi era tînăr, avînd numai 20 de ani. Şi s-a făcut ca al doilea Daniil, care, fiind tînăr, a întrecut cu înţelepciunea şi cu faptele cele bune pe cei bătrîni şi a arătat cum că bătrîneţile nu în numărul anilor se cinstesc, ci în viaţa cea îmbunătăţită şi întru înţelepciune.

Gaius Diocletianus, împărat roman (284-305 d.Hr.)

Gaius Diocletianus, împărat roman (284-305 d.Hr.)

Sfîntul Clement, luînd dregătoria episcopiei, nu numai pe copiii pe care îi adunase îi învăţa carte, ci era învăţător şi celor bătrîni, aducîndu-i pe elini la creştinătate şi botezîndu-i şi în toate zilele înmulţind Biserica lui Hristos. După aceasta a început a se împleti cununa mucenicească, care s-a început astfel. Tiranul Diocleţian, luînd împărăţia Romei (284-305), în anul dintîi al stăpînirii sale, a trimis scrisori în toate părţile stăpînirii Romei, pe la boierii şi la voievozii săi, ighemoni şi la domni, şi pe la marii cetăţilor, poruncindu-le ca să ucidă şi să piardă cu diferite chinuri pe toţi cei ce cheamă numele lui Hristos.

În acele scrisori ale sale îngrozea pe acei dintre boieri şi dintre voievozi, care n-ar împlini cu osîrdie porunca lui privitoare la pierderea creştinilor. Deci, însemna asupra unora felul chinului şi al morţii, iar celor sîrguitori spre a chinui, le făgăduia bogăţii şi cinste. Atunci toţi de prin ţări şi cetăţi, împărăteştii slujitori, pe de o parte temîndu-se de îngrozirea împărătească iar pe de alta vrînd ca fiecare să-i placă şi să ia de la dînsul cinste, arătau multă sîrguinţă, ca să piardă de pe pămînt numele creştinesc.

Într-acea vreme în părţile Galatiei a venit un antipat, Dometian, care căuta cu dinadinsul, după poruncă împărătească, pe creştini spre ucidere. La acela a fost clevetit de cei necredincioşi Sfîntul Clement, episcopul Ancirei, cum că opreştre închinarea la zeii cei mari şi că aduce la Hristos al său pe mulţi. Atunci Dometian a poruncit îndată ca, prinzîndu-l pe Clement, să-l aducă la sine; şi-l ispitea mai întîi cu momitoare şi amăgitoare cuvinte, ca să-l atragă pe sfînt la a sa păgînătate, zicîndu-i: „Clevetirile cele despre tine aduse la noi, socotesc că nicidecum nu sînt adevărate. Pentru că faţa ta şi chipul tău cinstit, cum şi obiceiul cel blînd te arată că eşti om ales, de bun neam, înţelept şi cunoscător, iar cele zise despre tine de unii sînt nebunii copilăreşti. Deci, singur spune-ne cele despre tine, pentru că de la tine singur mai cu înlesnire vom şti adevărul, de ne vei grăi nouă ceva din înţelepciunea ta”. Sfîntul episcop a grăit către dînsul: „A noastră înţelepciune şi cunoştinţă este însăşi Înţelepciunea, Hristos, Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu Tatăl, Care a zidit toate şi de la Care noi, chiar grăirea şi înţelegerea o avem„.

Zis-a tiranul: „Iată fără nădejde ne-ai mîhnit pe noi, începînd a grăi acestea ci te sfătuiesc ca, lepădînd acele cuvinte nefolositoare, să aduci jertfe zeilor noştri, ştiind că pe toţi cei ce defaimă pe zei, îi aşteaptă chinuri, iar pe cei ce-i cinstesc şi se închină lor îi aşteaptă cinste; pentru care pe noi înşine să ne ai spre pildă, căci prin cinstirea acelora ne-am suit la o dregătorie mare ca aceasta şi le mulţumim pentru facerea de bine a lor, cinstind pe cei ce-i cinstesc pe ei, şi chinuind pe cei ce nu vor să se închine lor”.

La aceste cuvinte ale antipatului sfîntul rîzînd, a zis: „Noi, o! antipate, din cuvintele tale înţelegem cele potrivnice, pentru că ale voastre daruri le socotim ca o deşertăciune, cinstea ca o necinste şi dregătoria cea mare ca o robie; şi iarăşi, necinstea, îngrozirile, chinurile, ca o dulceaţă şi mîngîiere le avem, căci prin ele ne unim cu Dumnezeu. Acestea tu ştiindu-le, să nu nădăjduieşti că ne vei întoarce de la dreapta credinţă, nici cu făgăduirea cinstei şi a darurilor şi nici cu îngrozirea chinurilor„.

Nişte cuvinte ca acestea ale sfîntului au pornit spre mînie pe Dometian, care căutînd mai mînios asupra sfîntului, i-a zis: „Eu, precum văd, te-am făcut mîndru, vorbind cu blîndeţe către tine. Şi nu este de mirare, precum am auzit despre tine că petrecînd totdeauna cu copii, asemenea ca dînşii ai înţelegere copilărească; dar acum de nu vei milostivi pe zei cu jertfe, să ştii că te voi pedepsi cu moarte, însă nu cu o moarte ca aceea de care nădăjduieşti, adică să mori repede; ci, mai întîi vei suferi multe feluri de chinuri, apoi vei muri cumplit, cu cea mai grea pedeapsă, şi vei pieri în aşa fel ca să fii şi altora spre pildă; ca şi alţii să se înveţe prin înfricoşata ta pierzare!”.

Sfîntul Clement a răspuns: „Deoarece mi-ai adus aminte de copii, apoi să ştii că eu am avut sîrguinţă a să învăţ pe copii înţelepciunea aceea pe care n-o au nici bărbaţii care sînt mai bătrîni şi mai înţelepţi între voi; căci adevărata înţelepciune a lui Dumnezeu se tăinuieşte de cei înţelepţi şi cunoscători ai lumii acesteia şi se descoperă pruncilor; drept aceea, mă laud şi-i adeveresc că aduc jertfe înţelegătoare şi cuvîntătoare Dumnezeului meu, iar nu ca ai voştri jertfitori, care aduc pîraie de sînge şi prin care fără de minte cinstiţi pe zeii voştri. Iar eu, cînd îmi voi vărsa sîngele pentru Dumnezeul meu, îl voi auce ca jertfă Lui, însă prin aceasta, în parte voi răsplăti Domnului meu pentru vărsarea sîngelui Său pentru mine; căci Hristos, Împăratul meu, m-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge”.

Zicînd acestea mucenicul, cu multă îndrăzneală, antipatul lepădîndu-şi blîndeţea sa mincinoasă, şi-a arătat amărăciunea şi nebunia sa firească şi a poruncit ca să-l spînzure gol pe sfîntul de un lemn şi să strujască trupul lui.

Deci, făcînd aceasta, slujitorii strigau asupra mucenicului, a nu defăima împărăteştile porunci; apoi făcînd adînci brazde pe trupul sfîntului, ca pe o holdă, şi căzînd de pe dînsul mai multe părţi ale trupului, se vedeau toate cele dinăuntrul încît şi ochilor, care vedeau acea înfăţişare, le era greu de suportat; dar el nu s-a mişcat cu mintea, nici nu şi-a schimbat faţa, nici n-a scăpat vreun cuvînt nesuferit, nici glas de durere n-a grăit, nici n-a gemut, fiind chinuit atît de greu, ci era mai tare şi mai îmbărbătat decît cei ce priveau la nişte chinuri ca acele ale lui, şi se vedea chiar, că-l durea mai puţin decît pe chinuitorii lui.

Apoi, cu mare vitejie mulţumea dătătorului de nevoinţă, lui Hristos Dumnezeu, şi privind spre ceruri cu faţa veselă zicea: „Slavă Ţie, Hristoase, lumina şi viaţa mea, suflarea şi bucuria mea; mulţumesc Ţie, o! Dătătorule de viaţă, că m-ai învrednicit de o mîntuire ca aceasta, acum se va veseli sufletul meu în calea mărturiilor Tale; dulce îmi este toată osteneala pentru dragostea Ta, Tie se cuvine slavă, că mă întăreşti cu răbdarea; că mîna ta cea atotputernică ai întins-o spre mine, păcătosul, izbăvindu-mă din mînia antipatului, de mîinile chinuitorilor mei, că singur eşti scăparea tuturor celor întristaţi”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, chinuitorii săi au slăbit şi au rămas în nelucrare; iar antipatul, văzînd pe cei ce slăbiseră, a zis către mucenic: „Socoteşti că prin răbdarea ta m-ai biruit şi că după un ceas s-au ostenit slujitorii?” Sfîntul răspunse: „Eu nu socotesc aşa, ci cred şi nădăjduiesc spre Hristos, care este în mine, că El a biruit, biruieşte şi va birui pe tot potrivnicul”.

Atunci antipatul a poruncit la alţi slujitori să înconjure pe ucenic şi să-i zdrobnească trupul mai rău decît cei dintîi; şi au chinuit astfel pe pătimitorul cel nebiruit multă vreme, pînă ce şi aceia au slăbit şi au ajuns ca morţii. Antipatul privind la ei, şi pe de o parte mirîndu-se, iar pe de alta ruşinîndu-se pentru slăbiciunea slujitorilor săi, a poruncit să pogoare pe mucenic de pe lemn; iar sfîntul era în aşa chip, încît a-l vedea era de spaimă şi nici a-l atinge cu mîinile nu se putea; pentru că era cu totul zdrobit, încît se vedeau numai oasele singure sîngerate şi abia se cunoştea că este om.

Antipatul, văzînd că nu sporeşte nimic cu chinurile, a început iarăşi a vorbi către mucenic cu cuvinte blînde, dar el precum se cădea ostaşului celui viteaz al lui Hristos, grăind către chinuitor multe împotrivă, l-a pornit iarăşi spre mînie. Şi a strigat Domeţian, zicînd: „Cu adevărat omul acesta este sfadnic, bateţi-l peste faţă şi peste gură; căci acele părţi ale trupului îi sînt încă întregi şi pentru aceea grăieşte cu îndrăzneală; deci, ca să fie asemenea cu restul trupului bateţi-l fără de cruţare. Şi l-au bătut slujitorii pe sfîntul peste faţă şi peste gură cu palmele, încît a căzut la pămînt de loviturile cele tari; dar şi zăcînd la pămînt, l-au bătut cu pietre peste gură, fără milă, sfărmîndu-i şi dinţii.

Mucenicul, bucurîndu-se, zicea: „O! antipate, îmi faci mai mult cinste, decît mă chinuieşti; căci şi pe Domnul meu Iisus Hristos L-au lovit peste gură şi l-au bătut peste obraz şi eu nevrednicul de aceleaşi m-am învrednicit acum. Ştefan, întîiul mucenic, fiind ucis cu pietre, şi eu cu acelea m-am împodobit; mi se face răcorire în chinuri, căci mă văd pe mine căci sînt următor patimilor Hristosului meu, şi îmi par uşoare toate durerile, că mă învrednicesc de mare cinste cu cei mai mari şi mai buni decît mine, făcîndu-mă părtaş patimilor”.

Tiranul, mirîndu-se de o mărire de suflet ca aceea a mucenicului, a poruncit să-l ducă în temniţă, apoi, părîndu-i-se că nu va putea să meargă singur, fiind atît de zdrobit, căci tot trupul îi era o rană, a poruncit slujitorilor să-l ducă de mîini şi de picioare, iar sfîntul gonind pe cei ce voiau să-l ia şi să-l ducă, s-a sculat singur cu puterea lui Hristos, cîntînd şi zicînd: „Iar untdelemnul păcătosului să nu ungă capul meu”. Antipatul auzind aceasta, a zis către cei ce şedeau cu dînsul: „O! cîtă răbdare şi putere este în omul acesta! Astfel s-ar cădea să fie ostaşii noştri împărăteşti, ca să fie mai presus de toate primejdiile; nu mi de cade ca să-l mai judec din nou, ci îl voi trimite la împăratul Diocleţian, că numai singur acela va putea să-l biruiască, fiind iscusit în tiranii; căci totdeauna scorneşte astfel de chinuri şi ucideri, încît toată cetatea Romei se cutremură de judecăţile lui”.

După puţine zile, sfîntul tămăduindu-se, cu darul lui Hristos, şi însănătoşindu-se fiind în temniţă, antipatul l-a trimis la Roma, la împăratul Diocleţian, scriind toate cele despre dînsul. Iar sfîntul fiind dus de ostaşi, cînd ieşea din cetate, se ruga la Dumnezeu, zicînd: „O! Dumnezeule, Împărate al cerului şi al pămîntului, şi a toată lumea; Cel ce singur toate le împlineşti şi de nici un loc nu te depărtezi, în mîinile Tale dau cetatea aceasta, păzeşte-o pe ea, precum şi sufletele cele ce sînt într-însa şi cred întru Tine. Fereşte Biserica nevătămată, ca să nu risipească cîinii şi lupii turma Ta cea mică, care este într-însa; să nu pierzi, nici să împuţinezi oile Tale cele cuvîntătoare, ci mai ales înmulţeşte-le pentru slava numelui Tău celui sfînt, şi pe mine să nu mă deosebeşti cu totul de cetatea aceasta; ci în cale şi întru nevoinţe, fiind cu mine, iarăşi să mă întorci aici; Cel ce ai întors pe Iacob la casa tatălui său şi l-ai izbăvit din mîinile lui Isav şi oasele lui Iosif din Egipt ai poruncit poporului tău ca să le scoată şi să le aducă şi să le pună în mormîntul părinţilor; astfel mă rog Împărăţiei Tale să economiseşti a mă întoarce iarăşi în patria mea, ca să se preamărească numele Tău în vecii vecilor„.

Astfel rugîndu-se, îl duceau în cale. Şi ducînd pe sfînt la Roma, l-au pus de faţă înaintea păgînului împărat şi se mira împăratul, văzînd luminoasa faţă a mucenicului şi tăria lui cea trupească; apoi nu voia să creadă scrisoarea lui Domeţian, prin care îl înştiinţa, că nişte pătimiri ca acelea a răbdat creştinul acela, pentru că-l vedea cu trupul sănătos, vesel la faţă, ca şi cum niciodată n-ar fi răbdat vreo primejdie. Şi-l întreba: „Tu eşti vestitul Clement, care ai răbdat atîtea chinuri?”.

Apoi a poruncit să pună în jurul sfîntului, multe feluri de materii amăgitoare şi înfiorătoare: de o parte argint şi aur mult, scrisori împărăteşti, care dădeau mucenicului mari dregătorii, haine de mult preţ, toată bogăţia şi podoaba; iar de altă parte unelte de chinuiri, mîini de fier şi unghii, paturi de fier, brice ascuţite, cărbuni aprinşi, căldări, coifuri înfocate, ţepi, roate, lanţuri grele şi mulţime de unelte de chinuire fără de număr. Unele ca acestea împăratul punînd înainte şi spre mucenicul căutînd, i-a arătat cu mîna aurul şi darurile cele bogate, zicîndu-i: „Acestea, zeii noştri le dăruiesc ţie, dacă cunoscîndu-i pe ei, vei începe a-i cinsti cu închinăciuni şi cu jertfe”.

Sfîntul şi-a întors ochii de la acelea, ca de la nişte lucruri proaste, necurate, rele şi nevrednice de vedere, apoi a zis cu suspinare: „Să fie acelea cu zeii voştri spre pierzare„. Iar împăratul cu groază căutînd, a arătat cu mîna spre uneltele de chinuire, zicînd către sfînt: „Acestea sînt pregătite celor ce nu cred în zeii noştri”.

Sf. Sf. Mc. Clement al Ancirei

Sf. Sf. Mc. Clement al Ancirei

Viteazul mucenic al lui Hristos i-a răspuns: „Dacă tiraniile tale, precum ţi se pare, sînt înfricoşate, apoi ce socoteşti de chinurile acelea, pe care le-a gătit Dumnezeu în iad celor ce nu cred în El? Deşi se văd darurile voastre a fi luminoase, minunate şi cinstite, pentru cei ce cugetă cele pămînteşti, cu mult mai mari însă sînt cele ce se dau în ceruri şi pe care le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit.

Aurul şi argintul sînt lucruri neroditoare aflate de oameni spre împodobirea cea din afară, care prin foc şi prin fier se prefac, de rugină şi de frecare se mănîncă, de tîlhari se jefuiesc şi de hoţi se fură; hainele cele luminoase sînt lucrul viermilor, mîncarea moliilor, sau lînă luată cu sila de pe dobitoacele cele necuvîntătoare; iar de cei ce le fac pe ele, de aceia se cuvine mai mult a ne mira, decît de voi care vă împodobiţi cu acelea; căci prin meşteşug făcînd cineva un lucru din materie, îl preface, dar numai lucrătorii, ca nişte proşti, se trec cu vederea, iar cei ce se împodobesc cu lucrul lor, aceia se mîndresc şi se înalţă, de la dobitoace împrumutîndu-şi slava.

Iar bunătăţile bunului nostru Dumnezeu sînt neîmprumutate de la nimeni şi sînt ale Lui adevărate şi neschimbate şi cu a Lui voie, iar nu cu meşteşug omenesc; acelea au slavă nemăsurată şi luminare veşnică, încît nici de schimbarea vremii celei lungi nu se tem, nici moliile nu le mănîncă, nici rugina nu le strică şi nici în vecii cei fără de sfîrşit nu pot să se învechească”.

Diocleţian a zis: „Rău înţelegi; drept aceea mă sîrguiesc ca să te aduc la cunoştinţa zeilor şi de aceea vorbesc cu tine cu blîndeţe, îndemnîndu-te să nu nădăjduieşti spre omul cel muritor, căci Hristos, pe care voi îl cinstiţi, acela de la iudei multe chinuri răbdînd, mai pe urmă a fost ucis şi a murit; iar zeii noştri sînt nemuritori şi niciodată n-au pătimit ceva”.

Sfîntul a răspuns: „Adevărul grăieşti, împărate, că zeii voştri sînt nemuritori şi nepătimaşi, căci cum puteau să moară, nefiind vii niciodată? Şi cum puteau să pătimească ceva, fiind nesimţitori? Şi să ştii aceasta, că prin tăiere, prin batere, prin cioplire s-au făcut, de mîini omeneşti; pentru că zeii voştri cei de piatră, cu fierul şi cu ciocanul au fost bătuţi, cei de lemn, cu toporul şi cu cuţitul tăiaţi; cei de aur şi de argint, prin foc vărsaţi; cei de aramă şi de fier, făuriţi cu ciocanul; şi alte multe fără de cinste bătăi şi dosădiri au luat, însă au rămas nesimţitori; deci, fără de moarte sînt, ca cei nevieţuitori, şi se sfărîmă ca cei ce n-au fost niciodată, iar Domnul meu şi Dumnezeu Iisus Hristos, după firea omenească a voit să moară cu trupul, ca să mîntuiască lumea şi însăşi moartea s-o calce cu puterea Sa dumnezeiască şi făcînd-o aceasta, a înviat a treia zi, şi nouă viaţă ne-a dăruit„.

Diocleţian, auzind vorba cea liberă şi îndrăzneaţă a sfîntului, s-a mîniat foarte şi a poruncit ca, legîndu-l gol de o roată, să-l întoarcă şi să-l bată cu toiege de fier. Deci, întorcîndu-se roata, cînd sfîntul era deasupra, îl băteau cu toiege, iar cînd era jos, unde într-adins locul era strîmt, acolo de roată se freca, încît şi oasele într-însul se sfărîmau şi carnea, care crescuse după cele dintîi chinuri, s-a rupt.

Astfel multe ceasuri fiind chinuit, mucenicul lui Hristos se ruga, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi şi uşurează-mă în chinuri, luîndu-mi cumplitele dureri, căci spre Tine nădăjduind, m-am dat la rănire. Ajută-mi, precum altă dată ai ajutat pe Apostolul Tău, Sfîntul Pavel, şi-mi vezi trupul meu rănit cu amar. Căci doresc să fiu întreg şi sănătos, spre slava şi mărturisirea Sfîntului Tău nume şi spre primirea celor mai multe chinuri pentru Tine. Spre ruşinarea şi neslăvirea păgînilor, întăreşte-mă întru numele Tău, căci spre Tine nădăjduiesc, dătătorule de viaţă al meu„.

Astfel sfîntul rugîndu-se, roata a stat nemişcată şi cei ce o întorceau au slăbit, iar sfîntul, cu nevăzută mînă dezlegîndu-se, stătea întreg cu tot trupul şi sănătos. Unele ca acestea văzîndu-le mulţi din poporul care se adunase acolo, strigau cu mirare: „Mare este Dumnezeul creştinilor!”. Iar Sfîntul Clement fiind cu adevărat viţă a viei lui Hristos, mai înainte însemnînd cu duhul strugurii cei gîndiţi, ce erau să iasă din nevoinţele lui cele muceniceşti, cu mare glas înălţa laudă lui Dumnezeu, zicînd:

Mulţumesc Ţie, Dumnezeule, Tatăl Cel ceresc, că mi-ai dăruit să pătimesc în această cetate mare, pentru Unul născut Fiul Tău, Cel ce a pătimit pentru noi şi Şi-a vărsat preascump Sîngele Său pentru răscumpărarea noastră, pe Care Petru L-a propovăduit, Pavel L-a vestit, cel de un nume cu mine, Clement L-a preamărit şi Onisim L-a mărturisit. Ei au murit, pătimind pentru Dînsul, iar acum se proslăvesc în ceruri şi se cinstesc de mulţi pe pămînt şi încă după aceasta se vor cinsti de mai mulţi, mai mult decît împăraţii pămînteşti, iar împăraţii cei credincioşi se vor închina lor„.

Acestea le grăia sfîntul, spunînd mai înainte vremea cea viitoare, în care închinarea de idoli se va stinge, ca un întuneric, iar credinţa lui Hristos va răsări ca soarele şi va lumina toată lumea. Aceste cuvinte ale sfîntului au ars ca o săgeată pe păgînul împărat Diocleţian, pornindu-l spre mai mare mînie, căci nu luase întru nimic aminte la minunea ce se făcuse cu puterea lui Dumnezeu. Ci orbit fiind de răutate, se sîrguia spre chinuirea cea tiranică, poruncind să-l bată cu fiare groase peste gură pe sfînt şi să-i sfărîme dinţii.

Dar sfîntul, şi în bătaia aceea, nu înceta a grăi, întărîtînd pe tiran, deşi slujitorii îl îngrozeau, poruncindu-i să tacă, dar ca arama, care cu cît se bate mai mult, cu atît dă mai mare sunet, aşa şi mucenicul lui Hristos, cu cît îl îngrozeau, sfărîmîndu-i cu fierul dinţii şi gura, cu atît striga cu mai mare glas, grăind cele ce erau spre slava lui Dumnezeu şi spre înfruntarea mîndrului tiran. Apoi, ostenindu-se şi Diocleţian şi slăbind de mînie, a poruncit ca, legîndu-l pe mucenic peste tot trupul cu lanţuri de fier, să-l arunce în temniţa de rînd a poporului.

Deci, şezînd sfîntul în temniţă, a venit la dînsul după ceasul de seară, mulţime de popor, bărbaţi şi femei, bineînţelegătoare, care fuseseră cu fiii lor la privelişte şi văzuseră bărbăţia lui; aceia căzînd cu un suflet la picioarele lui cele sfinte, cereau Sfîntul Botez. Iar sfîntul mulţumea lui Dumnezeu că se înmulţea numărul mărturisitorilor Lui, după atîta prigonire cumplită şi învăţîndu-i îndată despre sfînta credinţă în Hristos, i-a botezat pe toţi, de la mic pînă la mare, pentru că în temniţa aceea era apă destulă, şi cîntau cu bucurie: Fericiţi, cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele.

Dar la miezul nopţii, o lumină mare a străbătut din cer spre temniţa aceea şi toţi, căutînd în sus, au văzut pe un tînăr frumos, strălucind cu haina ca fulgerul, zburînd cu aripi întinse şi pogorîndu-se spre sfîntul mucenic. Apoi, apropiindu-se de el, i-a dat în mîini o pîine curată şi un pahar de vin şi îndată s-a făcut nevăzut, încît toţi stăteau cu spaimă, mirîndu-se de ceea ce vedeau. Sfîntul Clement, cunoscînd că acela este Trupul şi Sîngele lui Hristos, a făcut obişnuitele rugăciuni şi a împărţit la toţi cei botezaţi împărtăşirea Tainelor celor dumnezeieşti, tocmai cînd se lumina de ziuă.

Şi veneau la dînsul în toate zilele credincioşii, aducînd cu ei pe alţii la Sfîntul Botez. Aşa se înmulţea turma lui Hristos, iar temniţa se făcuse ca o biserică în care se înălţau laude lui Dumnezeu, lucru pe care văzîndu-l străjerii, au spus împăratului. Deci, într-acea noapte, venind ostaşii din porunca împăratului au prins pe toată mulţimea credincioşilor care se adunaseră la sfîntul, şi i-au scos afară din cetate, ca pe oi la junghiere; apoi întreba pe fiecare mai înainte la tăiere: „Te vei lepăda de Hristos, ca să rămîi viu?”

Nu era însă nici unul care să se înfricoşeze de moarte, căci toţi voiau să moară pentru Domnul; şi au fost tăiaţi atunci pentru Hristos o mulţime de bărbaţi, femei şi copii, afară numai de un tînăr, care a scăpat din mîinile celor ce-i tăiau, nu temîndu-se de moarte, dar voind să pătimească mai mari chinuri pentru adevă-ratul Dumnezeu. Numele tînărului acestuia era Agatanghel, despre care se va spune îndată.

După aceasta Diocleţian, aducînd înaintea judecăţii sale pe Sfîntul Clement şi cercetîndu-l mult, l-a chinuit cumplit. Mai întîi l-a bătut tare cu vine de dobitoc, multă vreme, apoi spînzurîndu-l, îl strujea cu unghii de fier, pînă ce i s-au golit oasele, fiindu-i tot trupul strujit. Şi a zis sfîntul către tiran: „Acest trup pe care îl strujeşti nu este cel ce a ieşit din pîntecele maicii mele, că acela de mult este strujit cu totul de către Dometian antipatul, iar într-acesta nou m-a îmbrăcat Ziditorul Hristos; dar de vreme ce vă sîrguiţi a-l struji, apoi cred Hristosului meu, că mă va îmbrăca iarăşi în acest trup, pentru că El poate aceasta, căci nu lipseşte olarului tina ce-o găseşte din destul pentru trebuinţa lui„.

Apoi, tiranul a poruncit să-i ardă coastele cu făclii. Sfîntul răbda toate cu bucurie, pentru Iisus cel preadulce. Şi mirîndu-se Diocleţian de răbdarea şi de tăria mucenicului, a zis către ai săi: „Pe mulţi am chinuit dintre ticăloşii creştini, dar pe nici unul n-am văzut aşa de nebiruit; deci, îl voi trimite în Nicomidia, la Maximian, ca pe un lucru nou şi niciodată văzut şi auzit, ca să se minuneze de trupul lui cel nebiruit de chinuri; căci mi se pare, că nici el n-a văzut niciodată un om aşa de puternic la minte şi tare cu trupul!”.

Atunci a poruncit că să-l pună legat în corabie şi să-l ducă în Nicomidia, la judecata celuilalt împărat, Maximian, scriindu-i despre toate cele ce a răbdat Clement de la dînsul, în Roma, şi despre cele suferite de la Dometian în Ancira. Deci, ieşind sfîntul din Roma, îl plîngeau creştinii cei credincioşi; unii îi sărutau mîinile şi picioarele, alţii se ungeau cu sîngele lui şi nu puteau să se despartă de dînsul, încît cu sila de-abia l-au lăsat să intre în corabie, făcînd rugăciune lui Dumnezeu pentru dînşii şi pentru el.

Intrînd sfîntul în corabie, cel de mai sus pomenit Agatanghel, care a scăpat noaptea din mîinile ostaşilor, cei ce au ucis cu săbiile turma lui Hristos, afară din cetate, acela apucînd mai înainte, a intrat pe ascuns în corabie şi aştepta pe Sfîntul Clement. Şi cînd a fost adus, a căzut la picioarele lui cele sfinte, spunîndu-i că este botezat de dînsul. Apoi l-a înştiinţat despre pierderea credincioşilor şi despre fuga sa; că pentru aceea a venit la dînsul, ca împreună cu el să pătimească toate chinurile şi să moară pentru Hristos Domnul.

Sfîntul Clement s-a bucurat de fericitul Agatanghel şi de o osîrdie ca aceea a lui, cum şi de dragostea către Hristos Dumnezeu, socotind venirea lui la sine ca venirea îngerului lui Dumnezeu. Apoi a dat mulţumită tuturor şi a cerut de la El întărire şi ajutor, ca să dea tînărului copil bărbăţie şi putere să rabde pînă la sfîrşit şi să se învrednicească de cununa cea mucenicească.

Plecînd sfinţii, petreceau în rugăciuni ziua şi noaptea, dar nu aveau hrană nicidecum, şi nici nu se îngrijea de aceasta Sfîntul Clement, pentru că zicea: „Eu avînd în inima mea ca pîine pe Iisus Hristos, nu voi flămînzi, şi avînd ca apă vie darul lui Hristos, nu voi înseta în veci”. Văzînd ostaşii pe Clement cu Agatanghel nemîncînd, nici bînd multe zile, s-au milostivit şi le-au dat lor pîine şi apă, iar ei le-au mulţumit de acel lucru bun; dar hrană şi băutură de la dînşii n-au luat, spunîndu-le că ei sînt hrăniţi de Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, pentru că îngerul Domnului, noaptea le aducea hrană din cer şi îi întărea.

Mergînd multe zile, au sosit la insula ce se numeşte Rodos, şi ieşind mulţi din corabie în cetate, ca să-şi cumpere bucate, a rugat sfîntul pe oaspeţii cei rămaşi ca să-i libereze că să meargă în biserica creştină să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine ale Făcătorului de viaţă, adică cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, pentru că era în ziua aceea duminică. Iar episcopul insulei aceleia, iubitorul de Dumnezeu, Fotin, auzind despre Sfîntul Clement, a venit cu clerul său şi cu alţi creştini şi au rugat pe mai marele ostaşilor ca, dezlegînd din lanţuri pe Clement, să-l libereze la dînşii, cu ucenicul Agatanghel, pentru un timp oarecare; făgăduindu-le ca fără zăbavă, să-l aducă iarăşi în corabie.

Deci, au eliberat pe Sfîntul Clement după rugămintea episcopului, şi l-au dus pe sfînt într-o biserică mică, deoarece creştinii pe timpul acela erau în insulă puţini; apoi poruncind episcopul ca să se facă citire din dumnezeieştile cuvinte ale Evangheliei, a deschis un cleric cartea şi a început a citi cuvintele acestea: Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă. Acestea auzindu-le sfinţii, şi-au ridicat ochii în sus cu suspinuri, iar creştinii cei ce stau în biserică uitîndu-se la dînşii au plîns, aşa că au umplut biserica de lacrimi.

Apoi a rugat episcopul pe Sfîntul Clement ca să săvîrşească dumnezeiasca Liturghie şi cînd slujea el, unii din clerici, asemenea şi din popor, care erau vrednici, au văzut pe disc că era un cărbune foarte mare, din care ieşea o negrăită lumină ce lumina pe sfîntul şi pe cei ce stau înainte; iar prin altar au văzut pe sfinţii îngeri zburînd în văzduh; dar cei ce au văzut o minune ca aceea, au căzut cu feţele la pămînt şi nu îndrăzneau să se uite la sfînt, iar după săvîrşirea sfintei slujbe, a luat Fotin, episcopul, în casa sa pe sfinţi. Deci, pe mulţi bolnavi îi aducea şi îi apropia de Sfîntul Clement, nu numai din credincioşi, ci şi din necredincioşi, şi pe care mucenicul lui Hristos, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii, îi tămăduia.

Oraşul Nicomidia

Oraşul Nicomidia

Pentru aceea, mulţimea de elini au început a mărturisi, la arătare, pe Hristos, că este adevăratul Dumnezeu şi au dorit Botezul. Iar ostaşii văzînd că mult popor se adună la Sfîntul Clement, s-au temut ca să nu ia de la dînşii pe cel legat şi lor să le facă rău. Iar pentru aceea l-au dus în corabie şi iarăşi l-au pus în lanţuri, dar l-au petrecut credincioşii cu multe lacrimi şi cu tînguiri, nevrînd să se despartă de el; apoi, dînd sfinţilor sărutarea cea mai de pe urmă şi legăturile lui Clement sărutîndu-le, s-au întors, ostaşii silindu-se ca să plece mai iute de acolo; suflînd vîntul spre ajutor, au trecut repede Marea Egee şi au sosit în Nicomidia.

Marcus Maximianus, împărat roman (285-305 d.Hr.)

Marcus Maximianus, împărat roman (285-305 d.Hr.)

Maximian, păgînul împărat din Nicomidia, primind scrisoarea de la Diocleţian şi pe mucenic văzîndu-l, s-a mirat de răbdarea cea mare a lui şi de bărbăţia cea nebiruită, apoi, temîndu-se să-l întrebe pe el singur, ca să nu fie ruşinat de dînsul, l-a dat lui Agripin ighemonul, spre cercetare, iar el singur se prefăcea a se îndeletnici cu alte lucruri împărăteşti. Deci, Agripin punînd înaintea judecăţii sale pe sfinţi, a zis lui Clement: „Tu eşti Clement?”. Răspuns-a sfîntul: „Eu sînt robul lui Hristos”. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu palme peste gură, zicîndu-i: „Pentru ce nu te numeşti rob al împăratului, ci al lui Hristos?”.

Sfîntul, fiind bătut, a zis: „S-ar cădea şi împăraţilor voştri să fie robi ai lui Hristos, şi le-ar fi în pace împărăţia lor şi toate limbile sub picioare le-ar supune lor Hristos al meu„. Iar ighemonul uitîndu-se la Sfîntul Agatanghel, i-a zis: „Tu cine eşti, că nu este scris despre tine ceva în scrisoarea lui Diocleţian”. Iar Agatanghel, privind spre cer, a zis: „Şi eu sînt creştin, şi m-am învrednicit de numele creştinesc prin acest slujitor al lui Dumnezeu, Clement”. Zis-a ighemonul: „Deci, acela este vinovat al rătăcirii tale şi morţii celei cumplite”. Şi a poruncit ca pe Sfîntul Clement spînzurîndu-l gol, să-i chinuiască trupul lui, iar pe Agatanghel asemenea, să-l bată tare cu vine. Dar Sfîntul Clement în chinuri fiind, se ruga către Dumnezeu pentru Agatanghel, ca să-l întărească întru pătimiri.

După chinurile acelea, a poruncit tiranul ca pe amîndoi să-i arunce în temniţă. Şi erau în temniţă o mulţime de alţi legaţi, pentru multe feluri de pricini. Aceia văzînd rugăciunea sfinţilor cea cu dinadinsul către Dumnezeu, şi văzînd că îngerii lui Dumnezeu au cercetat şi mîngîiat pe robii lui Hristos, s-au umilit foarte mult; şi, căzînd la picioarele lui Clement, se rugau ca să-i aducă la Dumnezeul lui; deci, s-a întîmplat acolo, după rînduiala lui Dumnezeu, că era apă destulă pentru Botez. Atunci, învăţîndu-i pe ei Sfîntul Clement, i-a botezat pe toţi, şi deschizînd temniţa cu rugăciunea, i-a eliberat pe ei, zicîndu-le: „Ieşiţi, fraţilor, şi vă mîntuiţi din mîinile păgînilor; iar Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească pe voi”.

A doua zi, înştiinţîndu-se Agripin ighemonul despre liberarea celor legaţi, s-a supărat pe sfinţi foarte rău, şi pregătind priveliştea, i-a dat spre mîncare fiarelor; însă acelea n-au vătămat pe sfinţi, ci se gudurau ca cîinii cei de casă, pe lîngă stăpînii lor. Atunci a poruncit ca să înfierbînte nişte ţepi şi să le înfigă prin degetele lor pînă la coate; şi aceasta făcîndu-le, le-a dat amară durere mucenicilor. Iar poporul care privea la ei, nesuferind o chinuire ca aceea, striga asupra ighemonului cu mînie, ca să libereze pe cei nevinovaţi.

Ighemonul, mai mult mîniindu-se, a poruncit ca alte ţepi înfocate să înfigă în subţiorile lor, pînă la umere. Atunci poporul, nesuferind, a luat pietre şi a aruncat asupra ighemonului, strigînd cu mare glas: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Ighemonul, temîndu-se de gîlceavă şi de tulburarea poporului, a fugit în casa sa. Apoi, sfinţii mucenici, neîndrăznind nimeni să-i oprească, s-au dus la muntele ce se numea Piramis, unde obişnuiau elinii să aducă jertfă zeilor lor; şi acolo, în templul idolesc şezînd, au sfărîmat pe idoli cu rugăciunea şi au izgonit de acolo pe diavoli.

După cîteva zile, înştiinţîndu-se despre dînşii ighemonul, cum că sînt acolo, s-a dus cu jertfitorii şi cu ostaşii săi, şi acolo bătînd tare cu beţe groase pe sfinţii mucenici, iar oasele lor fărmîndu-le, i-au băgat în saci, pe fiecare separat, punînd pietre cu dînşii; apoi cosîndu-i i-au aruncat din munte în mare. Atunci, prăvălindu-se sfinţii spre prăpastia muntelui, au căzut în mare şi s-au înfundat în noianul cel adînc, încît toţi îi socoteau ca pieriţi.

Unii din credincioşi, înştiinţîndu-se despre înecarea sfinţilor, umblau pe mal, aşteptînd ca marea, care, după obicei, aruncă pe morţi, să arunce şi trupurile sfinţilor mucenici; şi iată văzură doi saci plutind pe mare; deci urcîndu-se într-o luntre, au mers acolo, apoi dezlegîndu-i, au aflat pe sfinţii răbdători de chinuri, vii şi sănătoşi, ca şi cum nimic nu pătimiseră, şi au preamărit pe Dumnezeu. Apoi, s-au odihnit pe mal în noaptea aceea şi îngerii lui Dumnezeu cercetînd pe sfinţi, i-au întărit pe ei cu hrană. Şi făcîndu-se ziuă, au mers Sfîntul Clement şi Sfîntul Agatanghel în cetate, şi stînd în mijlocul tîrgului, spuneau popoarelor măririle lui Dumnezeu. Apoi, ridicîndu-şi mîinile în sus, ziceau către Dumnezeu: „Mulţumim, Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase că n-ai părăsit pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, ci ne-ai izbăvit de cumplitele chinuri; şi n-ai veselit pe vrăjmaşii noştri, ci ai preamărit întru noi numele Tău cel sfînt”.

Deci, erau acolo doi orbi, unul avînd o mînă uscată, iar altul slăbănog, pe aceia îndată i-a tămăduit prin punerea mîinilor sale. Aceasta văzînd poporul, a început a aduce la dînşii pe bolnavii lor şi pe cei ţinuţi de duhuri viclene şi toţi se tămăduiau, cu rugăciunile şi prin atingerea mucenicilor; deci, se slăvea de popor cu mare glas numele lui Iisus Hristos.

Acestea văzînd Agripin, ighemonul, s-a mirat foarte mult şi era întru nepricepere; apoi, ducîndu-se, a spus împăratului despre toate cele ce se făcuseră şi se mira şi împăratul foarte mult, căci cei ce se credeau pierduţi în mare, s-au aflat vii. Şi înştiinţîndu-se că Sfîntul Clement este din Ancira de neam, a poruncit să-l trimită pe mucenic în patrie, zicînd: „Cetatea care l-a născut şi l-a crescut, aceea să-l aibă şi să-l pedepsească, precum voieşte”. Deci, a scris despre dînsul lui Curichie, ighemonul Ancirei, şi luîndu-i ostaşii pe amîndoi legaţi, i-au dus în Ancira.

Intrînd Sfîntul Mucenic Clement cu bucurie în patria sa, zicea: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că ai văzut smerenia mea; slavă Ţie, Hristoase, că m-ai învrednicit a mai vedea cetatea în care m-am născut”. Şi i-au pus pe dînşii înaintea lui Curichie ighemonul. Iar el întrebîndu-i, i-a pus la chinuri pe dînşii; mai întîi cu scînduri de fier înfocate au ars coastele lor, apoi pe Sfîntul Clement l-au legat de un stîlp şi l-au bătut fără milă, încît şi carnea lui a căzut. Iar pe Sfîntul Agatanghel spînzurîndu-l, l-au strujit cu unghii de fier; apoi îi întrebau, batjocorîndu-i: „Nu simţiţi dureri în trupurile voastre?”

Răspuns-a Sfîntul Clement cu apostoleştile cuvinte, zicînd: De se şi strică omul cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoieşte. Şi a poruncit chinuitorilor, ca luînd un coif de fier foarte tare încins, să-l pună pe capul Sfîntului Mucenic Clement; şi făcîndu-se aceasta, ieşea fum grozav din nări, din urechi şi din gura sfîntului. Iar el răbdînd durerea cea negrăită a strigat către Domnul său, zicînd: „Izvorule cel nedeşertat, apa cea vie, ploaia cea mîntuitoare, tămăduieşte-mă cu roua darului Tău; ne-ai scos pe noi din apă, izbăveşte şi de foc pe robii Tăi„.

Astfel sfîntul rugîndu-se, îndată s-a răcit coiful acela de fier, lucru care văzîndu-l ighemonul Curichie, s-a înspăimîntat şi nepricepîndu-se ce să le mai facă, i-a trimis în temniţă şi i-a scris împăratului Maximian, spunîndu-i despre ceea ce s-a făcut. Iar fericita Sofia, a doua maică a lui Clement, a venit în temniţă noaptea, cu multă bucurie şi cu lacrimi, veselindu-se de un fiu ca acela, care s-a arătat ales pătimitor al lui Hristos; şi sărutînd rănile şi legăturile amîndurora, a spălat şi a şters sîngele lor, apoi, le-a legat rănile cu pînze curate şi de toate cu de-amănuntul întreba pe Sfîntul Clement, unde, cum a pătimit şi de la cine? Şi le-a adus lor şi hrană, apoi i-a întărit pe ei; şi în toate nopţile venind, slujea legaţilor lui Hristos.

După cîtăva vreme, venind porunca de la împărat, ighemonul Curichie a trimis pe sfinţii mucenici în altă cetate, ce se numea Amisia, la alt chinuitor mai cumplit, anume Dometie, care era slujitor împărătesc. Iar fericita Sofia a petrecut pînă departe pe sfinţii mucenici, fiind cu copiii aceia, pe care Sfîntul Clement i-a hrănit în vreme de foamete, în casa ei şi i-a ţinut la sine în loc de fii. Dintre aceştia unii, nevrînd să se despartă de sfinţii răbdători de chinuri, au mers cu dînşii, legîndu-se cu dragostea cea către ei; iar pe drum i-au înjunghiat ostaşii, avînd poruncă de la împăratul, care se înştiinţase despre acei copii.

În Amisia sfinţii răbdători de chinuri au fost aruncaţi de către Dometie într-o groapă cu var nestins, fiind vineri în ceasul al doilea din zi; şi după ce a înnoptat, a venit o lumină din cer prea strălucită, care a luminat împrejur locul acela toată noaptea, iar sîmbătă, la al treilea ceas, s-au aflat vii şi sănătoşi. Aceasta văzînd-o doi ostaşi, au crezut în Hristos şi pe faţă au mărturisit că sînt creştini; pentru care, în aceeaşi sîmbătă s-au răstignit de păgîni, în ziua de şapte septembrie, iar numele lor erau: Fangon şi Eucarp. Iar Sfinţilor Clement şi Agatanghel a poruncit chinuitorul ca să le jupoaie pieile de pe spate şi cu toiege să-i bată multă vreme, apoi, punîndu-i pe paturi de fier înroşite în foc, a poruncit să-i ardă cu pucioasă şi cu smoală. Iar sfinţii fără de vătămare, ca pe un pat moale împărătesc cu somn dulce au adormit, şi au văzut în vedenie pe Hristos Domnul, venind cu mulţime de sfinţi îngeri la dînşii, zicîndu-le: „Nu vă temeţi, Eu sînt cu voi”. Şi deşteptîndu-se, au spus unul altuia vedenia cu bucurie. Astfel pe paturile acelea au fost din destul arşi. Iar cînd a văzut Dometie că nu se vatămă nici de foc, nepricepîndu-se ce să le mai facă, a poruncit ca să-i ducă iarăşi în temniţă.

Petrecînd sfinţii multă vreme în temniţă, au fost iarăşi trimişi la împăratul Maximian, care atunci petrecea în Tars. Acolo mergînd ei, însetaseră pe drum, dar mai ales ostaşii cei ce-i duceau pe ei slăbeau de sete, pentru că pămîntul acela era pustiu şi fără apă; deci, cu rugăciunea au scos din pămînt uscat izvor de ape vii, şi bînd toţi, s-au răcorit, şi cîtă apă le trebuia pe cale, au luat şi ostaşii.

Într-aceeaşi cale Sfîntul Clement rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu, ca adică în toată vremea vieţii sale să fie chinuit pentru numele Lui cel sfînt, a avut o descoperire de la Dumnezeu; că împreună cu anii cei trecuţi ai muceniciei sale, pînă la sfîrşitul cel mai de pe urmă, are să petreacă 28 de ani neîncetate pătimiri, de care lucru s-a bucurat foarte mult sfîntul; căci cu dragostea cea negrăită a lui Hristos, Dumnezeul său, fiind cuprins, dorea ca pentru El în chinuri cumplite să petreacă lungă vreme şi să moară de mii de ori.

Fiind duşi sfinţii înaintea lui Maximian împăratul, acesta se mira că erau vii pînă atunci şi de atîtea chinuri nebiruiţi, întrebîndu-i, şi aflîndu-i neînduplecaţi, a ars un cuptor înfocat ca altă dată Nabucodonosor în Babilon, şi a aruncat într-însul pe ostaşii lui Hristos. Dar petrecînd sfinţii în acel cuptor o zi şi o noapte, s-au găsit vii şi întregi. Acea minune văzînd-o, mulţi din popor au crezut întru Hristos. Apoi au aruncat în temniţă pe sfinţi şi au petrecut într-însa patru ani; pentru că nădăjduia păgînul împărat, că supărîndu-se prin nevoia cea mare a temniţei, mai cu înlesnire se vor pleca la păgîneasca lor credinţă.

Deci, împlinindu-se cei patru ani în temniţă şi împăratul judecînd că sînt nevrednici de cercetarea sa împărătească, iar cu fapta ruşinîndu-se de vitejia sufletelor lor cea nebiruită, i-a încredinţat unui ighemon, anume Sacherdon, foarte cumplit, care pe mulţi creştini a pierdut cu înfricoşate chinuri, ca să silească pe legaţi la închinarea zeilor. Acesta luînd pe Sfinţii Mucenici Clement şi Agatanghel şi nesporind cu cuvintele cele înşelătoare şi groaznice, a poruncit ca pe cei legaţi să-i bată de nişte lemne, şi să le strujească trupul atît de cumplit, încît le-au strujit spatele şi pieptul pînă la oase, şi se vedeau numai oasele goale, căci carnea toată căzuse; şi socotind tiranul că vor muri, îndată a poruncit să-i dezlege şi să-i ducă în temniţă.

Dar văzînd pe sfinţi, că stau pe picioarele lor şi la temniţă mergeau singuri, s-a ruşinat foarte, slăbind cu trupul de mînie şi de ruşine, încît abia se ducea pe mîinile slugilor sale la divan acasă; iar sfinţii mergînd la temniţă, cădeau de pe trupurile lor bucăţi de carne cu sînge, iar credincioşii adunîndu-le de pe cale, ca o mare vistierie, cu cinste le păstrau la ei.

Înştiinţîndu-se împăratul despre slăbiciunea lui Sacherdon, a rîs şi a zis: „Iată slăvitul Sacherdon, care a biruit pe mulţi creştini, acum este biruit de doi”. Şi sta de faţă într-acea vreme înaintea împăratului, un boier, anume Maxim. Acela l-a rugat pe împărat ca să-i dea pe mîinile sale pe cei doi mucenici, pentru că se lăuda ca din două să facă una, sau să-i silească la jertfe, sau cu chinuri să-i omoare. Şi poruncindu-i împăratul, a luat pe sfinţi la sine, dar n-a început îndată a-i chinui, ci vorbind multe zile prieteneşte cu dînşii, îi îndemna să se închine zeilor lor; iar odată, chemîndu-i la el, le-a zis: „Bucuraţi-vă, o! bărbaţilor pe care vă iubesc zeii cei fără de moarte ca pe nişte fii şi se îngrijesc de voi, pentru că de multe ori mi-au spus în vis despre voi şi pe faţă mi-au arătat, că vă veţi întoarce la dînşii, de aceea au oprit pe chinuitorii voştri să nu vă piardă, pentru că aşteaptă întoarcerea voastră, care acum este aproape; căci în noaptea trecută, marele între zei, Dionisos, arătîndu-se, mi-a zis: „Să aduci pe acei doi bărbaţi la mine”. Deci, iată, o! bărbaţilor, templul lui Dionisos deschis, altarul împodobit şi jertfele gata; veniţi să-i aduceţi jertfe!”.

Sfinţii au răspuns: „Minţi fără de ruşine, o! judecătorule; căci zeii tăi, precum sînt muţi la arătare, astfel nici în vis nu pot să grăiască ceva. Care Dionisos ţi-a grăit ţie? Căci aici la voi sînt doi idoli lui ai Dionisos: unul de piatră, iar altul de aramă, şi de ţi-a grăit cel de piatră, apoi noi îi proorocim, că degrab va veni vremea în care, sfărîmîndu-se bucăţi, ori în zidul cel de piatră ce se zideşte, vor fi puse ale sale pietre, sau în foc aruncîndu-se, în var se vor preface; iar de ţi-a grăit Dionisos cel de aramă, acela va fi prefăcut în căldări şi în alte vase mai necinstite”.

Nişte cuvinte ca acestea nesuferind Maxim să le audă, a început a-i chinui cumplit. Chinuirea era în acest fel: unelte ascuţite de fier, ţăpuşi, cuţite, piroane, suliţe şi cîte a putut să afle mai ascuţite, le-a înfipt în pămînt foarte dese, cu ascuţişul în sus, şi care erau înalte ca de un pas de picior. Pe acelea punînd pe Sfîntul Clement gol, cu faţa în sus, a poruncit să-l bată deasupra cu beţe; iar Sfîntului Agatanghel, topind plumb mult, i l-a turnat pe cap. Şi fiind bătut Sfîntul Clement cu beţe, pe piept şi peste tot, de la cap pînă la picioare, tot trupul a fost străpuns cu uneltele acelea ascuţite, şi i-au străbătut alte fiare prin inimă, altele prin piept, altele prin măruntaie, iar altele trecînd printr-însul se vedeau vîrfurile deasupra.

După bătaia cea cumplită, poruncind tiranul să scoată din acel loc pe mucenic, mulţi abia au putut cu mare nevoie să-l smulgă de acolo; deci, se uimea Maxim de o răbdare ca aceea şi că atîtea chinuri nu pot să întoarcă pe mucenici către zei, nici să-i omoare, pentru că Dumnezeul Cel Preaînalt păzea într-înşii suflarea lor în legătura trupească, spre mărirea numelui Său celui Sfînt şi spre înfruntarea păgînilor; de aceea aruncară pe sfinţi iarăşi în temniţă.

Înştiinţîndu-se despre aceea împăratul Maximian, a judecat pe sfinţi la veşnica închisoare, pînă ce singuri vor muri acolo. Încă şi un boier, anume Afrodisie, de neam pers, aflînd de toate chinurile cele cumplite asupra creştinilor, a cerut voie la împăratul, ca să-i poruncească, să ia pe acei mucenici, ca să-i piardă, şi luîndu-i, i-a dus în casa sa, apoi, punîndu-le înainte masă îndestulată spre ospătare, îi silea să mănînce şi să bea cu dînsul şi să se veselească. Iar aceia i-au zis: „Noi ne hrănim cu cereasca hrană şi băutură de care cel ce mănîncă şi bea, nu flămînzeşte, nici nu însetează niciodată, ci petrece în veci, veselindu-se”. Iar Afrodisie, socotind spre ocara lui aceea, i-a zis: „Mîine voi găti vouă altă cină de care doriţi, adică moartea cea mai cumplită”.

Făcîndu-se ziuă, a poruncit Afrodisie ca să aducă două pietre de moară, să le spînzure de grumajii sfinţilor, şi să-i poarte prin toată cetatea, spre batjocură. Atunci mulţi din cei fără de minte luînd pietre aruncau spre tîrîţi, iar cei mai mulţi, mirîndu-se de pătimirile lor, îi socoteau că sînt fără de moarte şi credeau în Hristos. După aceasta, prin judecata împăratului, au fost închişi în temniţă veşnic, ca prin închisoarea cea lungă chinuindu-se, să piară. Şi au petrecut sfinţii în legăturile temniţei mulţi ani, pînă ce s-a apropiat săvîrşirea cea de 28 de ani, a vremii pătimirii, despre care i s-a vestit Sfîntului Clement, prin descoperire dumnezeiască, cînd l-a dus în Tars, la împăratul. Mulţi din sfinţii mărturisitori, începînd nevoinţa mucenicească, şi-au sfîrşit alergarea, iar aceşti doi pătimitori încă pătimeau.

Gaius Maximinus Daia, împărat roman (305-313)

Gaius Maximinus Daia, împărat roman (305-313)

După Maximian împăratul (286-305), a luat împărăţia Maximin Daia (305-313), şi vărsîndu-se mult sînge creştinesc fără cruţare, iar străjerii temniţei supărîndu-se pe Clement şi pe Agatanghel că atît de mult sînt ţinuţi în temniţă, au mers la împăratul Maximin, zicîndu-i: „Ce porunceşti asupra celor doi închişi, care de mulţi ani chinuindu-se de împăraţi şi voievozi cu toate chinurile cele mai cumplite, n-au murit, şi pînă acum sînt în legături? Căci, deşi fără căutare şi îngrijire omenească, totuşi sînt sănătoşi şi la feţe sînt bine, încît noi îi socotim că sînt fără de moarte”.

Împăratul Maximin, mai întîi a hulit pe zeii săi cu felurite cuvinte necinstite, că n-au putut să scoată din vremelnica viaţă pe cei doi vrăjmaşi ai lor, care se luptau cu ei. Apoi, întrebînd despre dînşii cine şi de unde sînt şi înştiinţîndu-se că sînt din părţile Galatiei, din cetatea Ancira, îndată a poruncit să-i trimită acolo lui Luciu, care într-acea vreme era ighemon în Ancira, cetatea Galatiei. Înştiinţîndu-se sfinţii despre aceea, s-au bucurat foarte, căci mult dorea Sfîntul Clement, ca în patria sa să-şi săvîrşească alergarea nevoinţei, pentru care rugase pe Stăpînul Hristos şi şi-a cîştigat cererea.

Deci, fiind duşi sfinţii în cetatea Ancira, i-au pus înaintea lui Luciu ighemonul, spre cercetare, dar el nu îndată a început a-i întreba pe ei, ci mai întîi, i-a pus într-o închisoare strîmtă, băgîndu-le picioarele în obezi şi lanţuri de fier punîndu-le pe grumaz, pe mîini şi pe tot trupul; apoi şi pietre grele legîndu-le, nu puteau nici a se mişca cu trupul, nici a-şi întinde picioarele.

Sf. Mc. Agatanghel

Sf. Mc. Agatanghel

A doua zi, aducînd pe Sfîntul Mucenic Agatanghel la judecată, la început îl amăgea pe el cu momiri, atrăgîndu-l către a sa rea credinţă, dar văzîndu-l neînduplecat cu mintea, a început a-l chinui; deci, a înfipt în urechile lui piroane de fier înfierbîntate în foc şi străbătînd creierii lui, i-a venit mare întunecare, apoi fum a ieşit din gura şi din nasul lui şi cu făclii i-a ars coastele, după aceea, cu sabia i-a tăiat sfîntul lui cap.

Iar cinstitul trup al mucenicului luîndu-l cea mai sus pomenită, fericita Sofia, a doua maică a lui Clement, şi învelindu-l cu pînză curată şi cu aromate, l-a pus în peştera în care creştinii aveau o biserică mică; căci pentru prigonirea cea cumplită de la păgîni nu puteau credincioşii să-şi aibă biserica lor în loc sfînt; de aceea, în peşteră îşi făcuseră biserică şi acolo făceau slujbele lor lui Dumnezeu. Sfîntul Mucenic Agatanghel a pătimit de la diferiţi tirani, de la doi împăraţi, adică Diocleţian şi Maximian, iar de la ighemonii Agripin, Curichie, Dometie, Sacherdon, Maxim, Afrodisie şi Luciu, şi a sfîrşit nevoinţa pătimirii sale în cinci zile ale lunii noiembrie.

Înştiinţîndu-se Sfîntul Clement despre sfîrşitul mucenicului şi împreună pătimitorului său, Sfîntul Mucenic Agatanghel, s-a umplut de negrăită bucurie, că l-a trimis pe el Dumnezeu înaintea sa. Şi zăcînd cu faţa la pămînt, fiind însărcinat de greutatea legăturilor, multă mulţumire a dat pentru Sfîntul Agatanghel, că l-a învrednicit a-şi sfîrşi alergarea, credinţa a-şi păzi, toate chinurile cu bărbăţie a le răbda, şi în ceata sfinţilor mucenici, celor ce la cer dănţuiesc, a se număra. Apoi se ruga şi pentru sine, ca să poată pînă la sfîrşit a răbda şi a sfărîma capul vrăjmaşului celui viclean şi cu bucurie a trece la sfîrşitul ceresc cel dorit.

După uciderea Sfîntului Agatanghel, Luciu, tiranul, a poruncit ca pe Sfîntul Mucenic Clement în toate zilele să-l chinuiască în temniţă, iar chinuirea era astfel: cu toiege ascuţite bătea pe mucenic peste obraz şi peste cap, dîndu-i cîte o sută şi cinci zeci de lovituri în toate zilele. Iar aceasta s-a făcut sfîntului, de la cinci zile ale lunii noiembrie pînă la cinci ale lunii ianuarie; deci, ziua era bătut tare, încît şi temniţa aceea toată se roşea cu sîngele lui, iar noaptea cercetîndu-l darul lui Dumnezeu prin sfinţii îngeri, îl vindeca de toate rănile acelea; şi erau păgînii întru mare nepricepere, căci în fiecare zi venind şi sănătos aflîndu-l, se mirau şi mai amar îl băteau, rănindu-i capul şi faţa cu multele lovituri, pînă la 150, cît era rînduit.

Apropiindu-se praznicul dumnezeieştilor Arătări a Domnului, a venit de la împăratul în cetatea Ancira alt ighemon, anume Alexandru, în locul lui Luciu, căruia i se poruncise să meargă la împăratul.

Sosind noaptea în care avea să fie privegherea praznicului dumnezeieştilor Arătări, fericita Sofia aducînd la sine creştini, luînd pe slugi, pe copilele şi pe copiii crescuţi, au mers în temniţă la Sfîntul Clement. Iar Dumnezeu a ajutat scopul credincioşilor, căci a adormit tare pe străjeri şi numai unul nu dormea, dar acela era creştin tăinuit, care a deschis temniţa celor ce veniseră; deci, intrînd înăuntru credincioşii, cu Sofia cea cu mintea bărbătească, au dezlegat pe sfînt din legături şi luîndu-l, l-au dus în biserica cea din peşteră, şi cu bucurie au prăznuit, mulţumind lui Dumnezeu.

Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Clement a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie, şi toţi s-au împărtăşit cu dumnezeieştile Taine din sfintele mîini ale păstorului lor. Şi a făcut arhiereul lui Dumnezeu multă învăţătură poporului, în care a proorocit despre moartea sa, că degrab va fi ucis, apoi le-a zis: „Să nu vă temeţi, fraţilor, că nimeni din voi nu va pieri, nici va pătimi ceva, nu vor răpi lupii pe nici unul, fără numai eu cu doi clerici, căci îmi voi pune sufletul pentru Arhiereul cel mare Hristos, care şi-a pus pentru noi sufletul Său”.

Încă a proorocit şi aceasta, că degrab va înceta prigonirea, apoi că închinarea de idoli se va stinge şi va înflori sfînta credinţă, pentru că cerescul Împărat va ridica pe pămînt un împărat, care, luminîndu-se cu Sfîntul Botez, va lumina toate părţile stăpînirii Romei şi o nouă Romă va ridica şi va răsări pretutindeni dreapta credinţă. Aceasta proorocind sfinţitul mucenic turmei sale celei cuvîntătoare şi înveselind sufletele lor, au mers la casa maicii Sofia, care pe tot poporul de la biserică l-a luat la sine, şi le-a făcut ospăţ mare; apoi a fost Sfîntul Clement în casa ei pînă la 23 de zile ale lunii ianuarie.

Într-acea vreme, ighemonul Alexandru cercetînd lucrurile şi ocîrmuirile poporului, s-a spus despre Clement, episcopul creştin, cum că noaptea a ieşit din închisoare şi a făcut cercetare despre dînsul. Apoi, sosind ziua duminicii, a mers arhiereul lui Dumnezeu, Sfîntul Clement, în biserica cea din peşteră, să săvîrşească dumnezeiasca Liturghie şi s-au înştiinţat despre dînsul păgînii, care au spus ighemonului. Iar el îndată sculîndu-se, a mers cu ostaşii, care, intrînd înăuntru, au aflat pe Sfîntul Clement stînd înaintea dumnezeiescului Păstor şi aducînd jertfa cea fără de sînge. Şi a poruncit ighemonul unuia din ostaşi ca scoţînd sabia să lovească pe arhiereu peste grumaji.

Mucenicia Sf. Ier. Clement, Sf. Mc. Hristofor şi Hariton, diaconii

Mucenicia Sf. Ier. Clement, Sf. Mc. Hristofor şi Hariton, diaconii

Deci, lovindu-l ostaşul, a căzut capul Sfîntului sfinţit Mucenic Clement pe dumnezeiescul prestol şi peste darurile cele puse înainte, apoi s-a roşit cu sîngele lui jertfa cea fără de sînge şi tot Sfîntul Altar. Iar poporul credincios era într-o mare frică şi spaimă, însă nu pentru dînşii, ci pentru păstorirea lor aveau jale şi, ridicîndu-şi glasurile, se tînguiau. Ighemonul a ieşit îndată afară, nefăcînd poporului nici un rău, numai pe doi clerici i-a tăiat în altar cu Sfîntul Clement, iar numele lor sînt: Hristofor şi Hariton, diaconii. Atunci fericita Sofia luînd cinstitul trup al iubitului său, care-i era fiu cu numele, iar cu fapta duhovnicesc părinte şi păstor, l-a îngrijit cu lacrimi şi cu bucurie. Deci plîngea că s-a lipsit de el pe pămînt şi se bucura că, săvîrşindu-şi pătimirea, a trecut la Hristos Domnul.

Apoi, Sofia l-a îngropat cu cinste, împreună cu amîndoi diaconii, cu tot poporul creştin care era acolo, aproape de mormîntul Sfîntului Mucenic Agatanghel, în biserica din peşteră, în 23 de zile ale lunii ianuarie. Astfel Sfîntul sfinţit Mucenic Clement a sfîrşit nevoinţa cea lungă a pătimirii sale, răbdînd 28 de ani în nenumărate şi negrăite chinuri pentru Hristos.

Despre dînsul zice Nichifor Callist, istoricul grec, astfel: „De la zidirea lumii, pe toţi cei ce pentru Dumnezeu au pătimit chinuri, ori în ce fel de chin, prin foc, prin fier, prin pietre, prin lemne şi cei ce cu fiarele s-au luptat şi prin închisori mult timp s-au chinuit şi prin diferite feluri de morţi, în pămînt, în apă şi în văzduh s-au sfîrşit, şi cei ce au fost pierduţi de ger şi de arşiţă mare, şi ori cu ce alte chinuri şi pedepsiri s-au lipsit de viaţă, pe toţi aceia i-au întrecut Sfîntul Clement împreună cu Sfîntul Agatanghel, prin pătimirile lor cele multe. De la unsprezece tirani, în diferite cetăţi au pătimit. În Ancira, de la Dometian, antipatul Galatiei; în Roma de la împăratul Diocleţian; în Nicomidia de la ighemonul Agripin, iarăşi în Ancira, de la voievodul Curichie; în Amisia de la Dometie, slujitorul împărătesc; în Tars de la împăratul Maximian; apoi, iarăşi acolo de la Sacherdon ighemonul şi de la boierul Maxim, după aceasta de la Afrodisie senatorul; şi iarăşi în Ancira, de la boierul Curichie, şi în sfîrşit de la ighemonul Alexandriei.

Pentru că toţi cei ce erau atunci chinuitori, îl trimiteau pe dînsul de la unul la altul, ca pe o minune nemaiauzită şi văzută; căci, atît de mulţi ani şi prin atît de multe şi diferite feluri de chinuri cumplite, a fost nebiruit şi nemişcat, cu Agatanghel ucenicul său, întărindu-l Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru slava numelui Său celui sfînt, căruia dimpreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, de la toată zidirea se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în veci. Amin.

Sursa: Vieţile Sfinţilor

Citeşte şi:

Alte vieţi de sfinţi

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: