Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Catolicii – sălbatici şi barbari

Posted in Căile pierzaniei by Muritor on 20/01/2013

Inchizitie5În anul 1478, suveranii catolici Ferdinand şi Isabela instituiseră un tribunal special pentru urmărirea oricărei crime împotriva religiei [catolice, papistaşe n.n.]. Acest lucru se întîmplase după înfrîngerea arabilor, cînd, prin unitatea credinţei religioase, trebuia să fie apărată unitatea imperiului, cu greu restabilită. Acest tribunal clerical, Inchiziţia, Sfîntul Oficiu, îşi făcuse datoria. Arabii şi evreii, ca şi toţi cei care încercaseră să păstreze sub masca religiei catolice credinţele lor subversive, maurii şi evreii ascunşi, moriscii, iudaizanţii, maranii fuseseră spionaţi, alungaţi, nimiciţi.

Dar după ce Inchiziţia îşi împlinise această datorie, ajunsese în stat o putere de sine stătătoare. E drept că, formal, ea îşi limita activitatea doar la descoperirea şi pedepsirea ereziei. Dar ce nu era oare socotit erezie? În primul rînd, orice părere care păcătuia împotriva vreunei dogme a bisericii catolice, aşa că Inchiziţiei îi revenea sarcina să cenzureze tot ce se scria, se tipărea, se vorbea, se cînta şi se dansa. Erezie mai era apoi şi orice activitate publică importantă depusă de descendentul unui eretic. Sfîntul Oficiu avea sarcina de a verifica puritatea sîngelui tuturor acelora care solicitau un serviciu. Orice aspirant trebuia să dovedească puritatea sîngelui, descendenţa din părinţi şi străbuni creştini: printre străbuni nu trebuia să fi fost nici un maur sau evreu. Asemenea avize nu putea să elibereze decît Inchiziţia. Ea putea să prelungească după poftă verificarea, putea să fixeze taxe cît poftea de ridicate şi avea ultimul cuvînt în chestiunea ocupării vreunui serviciu public. Erezie erau socotite însă şi blestemul, reprezentarea nudului, bigamia, desfrîul. Erezie era şi camăta, interzisă în Biblie. Pînă şi negoţul cu cai cu nespaniolii era socotit erezie, pentru că asemenea comerţ putea să aducă foloase necredincioşilor de dincolo de Pirinei. Prin asemenea interpretare a sferei ei de activitate, Inchiziţia răpea tot mai multe drepturi coroanei şi submina autoritatea statului.

Procesul Inchiziţiei

Procesul Inchiziţiei

În fiecare an, Sfîntul Oficiu decreta o sărbătoare pentru a proclama cu acest prilej aşa-numitul edict de credinţă. În acest decret, cei care se simţeau vinovaţi de înclinaţii eretice erau sfătuiţi ca, în intervalul unui termen de graţie de 30 de zile, să se învinovăţească în faţa Sfîntului Tribunal. Mai departe, se cerea tuturor credincioşilor să denunţe fiecare erezie pe care ar afla-o. O listă lungă enumera acţiunile suspecte. Toate obiceiurile evreieşti, aprinderea de lumînări vineri seara, schimbarea rufăriei de sabat, nemîncarea cărnii de porc, spălarea mîinilor înaintea fiecărui prînz, erau considerate erezii ascunse. Lectura cărţilor în limbi străine, ca şi, în special, citirea frecventă a lucrărilor profane, erau indicate ca porniri eretice. De îndată ce observau ceva suspect, copiii trebuiau să-şi denunţe părinţii, soţul soţia, sau invers, căci altfel atrăgeau asupra lor excomunicarea.

Apăsătoare era mai ales taina cu care îşi înconjura Tribunalul activitatea. Învinovăţirea se făcea în ascuns; cel care încunoştiinţa pe inculpat de învinuirea adusă se făcea pasibil de grea pedeapsă. Justiţiei îi erau de ajuns indicii neînsemnate pentru a dispune arestarea şi nimeni nu îndrăznea să întrebe de cei care dispăreau în temniţele Inchiziţiei. Denunţător, martor, acuzat erau constrînşi cu jurămînt la tăcere, o călcare a jurămîntului fiind pedepsită la fel cu erezia.

Dacă incriminatul tăgăduia sau persista în greşeală, era aplicată tortura.  Aceasta se executa după instrucţiuni riguroase, în prezenţa unui medic şi a unui secretar care trecea în procesul verbal fiecare amănunt. Secole de-a rîndul judecătorii clericali au accentuat cu energie că întrebuinţau mijlocul dezgustător al torturii din milă, adică pentru a-l scăpa pe îndărătnic de erezie şi a-l călăuzi pe drumul adevăratei cunoaşteri.

inchizitie-proces-torturaDacă acuzatul recunoştea şi se căia, atunci era “împăcat cu biserica”. Împăcarea era legată de ispăşire; penitentul putea să fie bătut cu biciul, purtat în haine de ocară în procesiune publică prin oraş sau predat autorităţilor laice pentru ispăşirea unei munci silnice pe galere pe timp de 3 pînă la 8 ani, cîteodată şi pe viaţă. Averea penitentului era confiscată, iar casa uneori distrusă.

Sfîntul Tribunal nu renunţa la principiul blîndeţii chiar atunci cînd ereticul nu recunoştea sau îşi mărturisea parţial vina. Biserica nu-l omora pe păcătos, dar pe criminalul îndărătnic sau recidivist îl excludea din comunitatea ei şi îl preda autorităţilor laice. Ea recomanda şi acestora să evite paloşul călăului, dar invita să fie luat în considerare versetul din Sfînta Scriptură: “Dacă unul nu rămîne pentru mine, este lepădat ca o mlădiţă ce s-a uscat; şi o adună lumea şi o aruncă în foc şi arde”. [de fapt versetul din Sfînta Scriptură sună astfel: „Dacă cineva nu rămîne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.” (Ioan 15,6) – referindu-se la calitatea creştinului de a fi membru al Bisericii Ortodoxe exclusiv, care este Trupul lui Hristos, iar cel care se leapădă de Biserică, pierde această calitate; deoarece catolicii sau papistaşii, aşa cum obişnuieşte Biserica Ortodoxă să-i numească, s-au despărţit definitiv de Biserica Ortodoxă în 1054 d. Hr., ei au încetat a mai fi numiţi creştini, deci sînt eretici şi nu mai sînt Trupul lui Hristos; de aceea, fiind lipsiţi de Har, însuşi Sfînta Scriptură o defăimează şi o reinterpretează după poftele lor şi în dependenţă de situaţie, n.n.] Aşadar, autoritatea laică ardea mlădiţele lepădate, pe izgoniţii din comunitate, şi încă de vii.

Cînd era vorba de un eretic mort, i se dezgropa cadavrul şi i se ardea. Dacă ereticul îşi recunoştea vina după condamnare, era sugrumat şi ars după aceea. Dacă ereticul izbutea să dispară, se ardea o efigie a lui. Întotdeauna averea îi era confiscată; o parte din bunurile confiscate reveneau statului, altă parte Inchiziţiei.

Pe cît de secretă era procedura Inchiziţiei, pe atît de răsunător erau anunţate şi executate sentinţele ei. Pronunţarea şi executarea sentinţei erau numite acte de credinţă, manifestare de credinţă, auto da fe. A lua parte la o astfel de execuţie trecea drept o acţiune plăcută lui Dumnezeu. Se desfăşurau procesiuni măreţe, steagul Inchiţiei era descoperit în chip solemn, iar pe tribuna uriaşă stăteau demnitarii civili şi ecleziastici. Fiecare criminal, îmbrăcat în cămaşă de ocară şi cu pălăria de eretic, înaltă şi ascuţită pe cap, era strigat şi prezentat, iar sentinţa îi era adusă la cunoştinţă cu glas tare. La locul de ardere, osîndiţii erau conduşi cu mari forţe militare. Mulţimea privea arderea ereticului cu o lăcomie care întrecea desfătările luptelor cu tauri şi atunci cînd, după condamnare, cei care se căiau aşa încît scăpau doar cu sugrumarea şi nu trebuiau arşi de vii erau prea mulţi, spectatorii murmurau.

Despre fiecare autodafeu erau publicate dări de seamă redactate de scriitori bisericeşti versaţi. Aceste rapoarte plăceau foarte mult. De pildă, padre Garau povestea de un autodafeu de pe insula Mallorca, şi anume, cum trei păcătoşi îndărătnici îşi găsiră moartea prin foc, şi cum, atunci cînd îi ajunseră flăcările, disperaţi, voiră să se desprindă de pe stîlp. Ereticul Benito Terongi se smulse într-adevăr, dar căzu în flăcările din stînga lui. Sora lui, Catalina, care se lăudase mai întîi că se va arunca singură în flăcări, ţipa şi gemea acum, cerînd să fie dezlegată. Ereticul Rafael Valls stătu nemişcat, ca o statuie, în fum,  dar cînd flăcările îl atinseră, se suci şi se încovoie.  Era gras şi rumen ca un purcel durduliu, iar cînd nu se mai văzu nici o flacără în afara corpului, el continuă să ardă pe dinăuntru, apoi abdomenul îi plesni şi intestinele căzură afară.

[…] Cam pe vremea cînd se născuse Goya, fuseseră arşi, la un autodafeu deosebit de fastuos, o serie de iudaizanţi, printre care o fată de 18 ani, pentru practicarea cîtorva obiceiuri evreieşti. Montesquieu, cel mai mare scriitor al Franţei din acea vreme, puse în gura unuia dintre acuzaţi o pledoarie compusă de el: “Îi învinuiţi pe mahomedani, spunea acesta, că au răspîndit religia lor cu sabia: de ce o răspîndiţi pe a voastră cu focul? Pentru a dovedi caracterul divin al religiei voastre vă referiţi într-una la sîngele martirilor voştri; acum însă aţi preluat voi înşivă rolul lui Diocleţian şi rolul de martir ni-l cedaţi nouă. Ne cereţi să devenim creştini şi voi înşivă renunţaţi să fiţi creştini. Dar, dacă nici chiar voi nu sunteţi creştini, atunci procedaţi măcar ca şi cum aţi poseda puţinul simţ al dreptăţii cu care natura a înzestrat şi cele mai josnice fiinţe cu chip de om. Un lucru e sigur: activitatea voastră va servi viitorilor istorici ca argument pentru a arăta că Europa (catolică n. n.) epocii noastre a fost locuită de sălbatici şi de barbari.”

Lion Feuchtwanger, Goya, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1070, pag. 182-187

Sursa: Istorii regăsite

Citiţi mai multe despre originea catolicismului/papismului aici:

Catehetica

Originile istorice ale schismei papale

Despre cum s-a făcut Papa pe sine împărat şi dumnezeu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: