Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Cum să înţelegem boala?

Posted in Învățătură Ortodoxă by Muritor on 20/10/2011

În momentul intrării în viaţă, fiecare om, fie el creştin sau nu, trebuie să se aştepte la o seamă de neputinţe şi lipsuri. Suferinţa fizică este universală; nimeni nu poate scăpa de ea. De aceea, nu contează cît de mult sau cît de intens suferim, ci cît de mult înţelegem din aceste suferinţe. Înţelegerea este totul.

Dacă cineva îşi închipuie că viaţa trebuie să fie o vacanţă lungă şi plină de voluptăţi, atunci oricîtă suferinţă ar veni asupra lui, aceasta va fi de nesuportat. Dar, dacă cineva consideră că viaţa sa reprezintă un timp de pocăinţă, îndreptare şi curăţire, atunci suferinţa şi durerea devin nu numai suportabile, ci şi folositoare.

Despre atitudinea creştină în faţa bolii, Sfîntul Ambrozie scrie următoarele: „Dacă nevoia o cere, un om înţelept va primi cu bucurie neputinţa trupească, dîndu-şi chiar şi întregul său trup la moarte pentru Hristos. (…) Dacă sănătatea lui va fi afectată, acest om nu se va simţi rănit în suflet sau sfîşiat de suferinţa trupească. El este mîngîiat de lupta pentru desăvîrşirea în virtuţi” (Scrieri exegetice). Auzind acestea, este foarte probabil ca omul acestei lumi să exclame: „Ce chestie! Cum poate un om să primească cu bucurie boala şi neputinţa?”

Pentru un necredincios, acest lucru este într-adevăr de neînţeles. El nu poate împăca faptul suferinţei umane cu propria lui concepţie despre Dumnezeu. Pentru el, însuşi gîndul că Dumnezeu îngăduie suferinţa este respingător; de obicei el vede fiecare tip de suferinţă ca un rău în sens absolut.

Fără ajutorul Revelaţiei dumnezeieşti, omul nu poate înţelege originea şi cauza suferinţei, nici scopul ei. Mulţi oameni, neavînd nici un ajutor pentru a le înţelege, chinuiţi de frica de suferinţă, îngroziţi de gîndul unei boli prelungite, se grăbesc să caute un remediu medical, crezînd că boala este un produs al „hazardului” sau al întîmplării.

Dacă este adevărat că neputinţa vine printr-un „ghinion” (despre care chiar bunul simţ ne spune că nu poate fi aşa, deoarece cele mai multe îmbolnăviri sînt rezultatul vieţii necumpătate), atunci este îngăduit şi chiar de dorit să folosim toate mijloacele pentru a evita suferinţa pricinuită de boală şi chiar suferinţa în sine. Mai mult, atunci cînd o boală devine de nevindecat şi mortală, înţelepciunea omenească susţine că este bine să luăm viaţa pacientului – adică ceea ce se numeşte euthanasie sau „ucidere din milă” – din moment ce, conform acestei concepţii, suferinţa de pe patul de moarte este crudă şi nefolositoare şi deci este un „rău”.

Dar, chiar în viaţa de zi cu zi cunoaştem că suferinţa nu este chiar un „rău absolut”. De exemplu, îi îngăduim chirurgului să folosească bisturiul pentru a îndepărta o parte bolnavă a trupului; durerea operaţiei este mare, dar ştim că este necesară pentru a ne păstra sănătatea şi chiar viaţa. Astfel, chiar şi la un nivel strict material, suferinţa poate sluji unui scop mai înalt.

Un alt motiv pentru care suferinţa umană este o taină pentru un necredincios este acela că însăşi „ideea” acestuia despre Dumnezeu este falsă. El rămîne şocat atunci cînd Sfinţii Părinţi vorbesc despre Dumnezeu în felul următor: „Fie că Dumnezeu aduce peste noi foamete, război sau vreo altă nenorocire, El face aceasta dintr-o mare grijă şi bunătate” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilia 7 La statui).

Bătrînul şi de-Dumnezeu-purtătorul Macarie de la Optina, din Rusia secolului XIX, astfel i-a scris unui prieten: „De vreme ce ai o sănătate atît de şubredă, nu pot, privind la starea grea în care te afli, să nu simt pentru tine multă milă. însă Bunul Dumnezeu nu numai că este mai înţelept decît noi; dar este înţelept într-un mod deosebit. Gîndul acesta trebuie să ne fie sprijin în toate încercările noastre, fiindcă este mîngîietor ca nici un alt gînd”.

Înţelept într-un mod deosebit… Aici ne putem da seama că înţelegerea patristică a căilor lui Dumnezeu este contrară înţelepciunii acestei lumi. De fapt, este unică: nu este una speculativă, scolastică sau „academică”. După cum scrie Episcopul Teofan Zăvorîtul: „Credinţa creştină nu este un sistem doctrinar, ci un mod de restaurare a omului căzut”. De aceea, criteriul credinţei – adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu – nu este unul intelectual. Măsura adevărului, scrie profesorul Andreyev, „este viaţa însăşi. (…) Hristos a vorbit despre aceasta în mod hotărît, limpede şi direct: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). Cu alte cuvinte, Eu sînt calea de înţelegere a Adevărului; Eu însumi sînt Adevărul întrupat (tot ce spun Eu este adevărat) (…) şi Eu sînt Viaţa (fără Mine nu poate exista viaţă)” (Apologetica creştină ortodoxă). Însă înţelepciunea acestei lumi este departe de Adevăr.

Putem să credem sau să nu credem cuvintelor lui Hristos despre Sine însuşi. Dacă credem, şi lucrăm pe temeiul credinţei noastre, atunci putem începe să urcăm pe scara înţelepciunii vii într-un mod pe care nici o carte şi nici un filosof nu-l poate oferi. Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este cercetătorul acestui veac? Oare n-a arătat Dumnezeu drept nebună înţelepciunea lumii acesteia? (I Cor. 1,20).

În viaţa de zi cu zi, ne gîndim în mod firesc că faptele bune trebuie răsplătite, iar cele rele pedepsite. Dar, Dumnezeul nostru nu pedepseşte pe temeiul standardelor omeneşti. El ne mustră şi ne îndreptează exact ca un părinte care îşi mustră copiii cînd greşesc pentru a-i îndrepta pe calea cea bună. Dar nu e acelaşi lucru cu a fi „condamnat” la un „termen” de suferinţă pentru vreo faptă rea. Dumnezeul nostru nu este răzbunător; El este de fiecare dată un Iubitor desăvîrşit, iar dreptatea Lui nu are nimic de-a face cu standardele juridice omeneşti.

El ştie că nu putem veni la El decît întru curăţia inimii, şi mai ştie că nu putem dobîndi această

curăţie decît dacă sîntem eliberaţi de toate: eliberaţi de ataşamentul faţă de bani şi proprietate, eliberaţi de patimi şi de păcat şi chiar detaşaţi de sănătatea trupească în cazul în care aceasta se interpune între noi şi adevărata libertate în faţa lui Dumnezeu. El ne învaţă atît prin Revelaţie cît şi prin pedagogia Sa, arătîndu-ne cum putem dobîndi această libertate, pentru că voi cunoaşteţi adevărul, iar adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 32). Tot astfel ne învaţă şi Sfîntul Ioan Casian: Dumnezeu „îţi arată drumul către o treaptă tot mai înaltă, către acea dragoste care nu se teme. Prin aceasta începi în mod firesc şi fără osteneală să faci toate acele lucruri pe care înainte le făceai cu frică de Dumnezeu şi de pedeapsa Lui, dar pe care acum nu le mai faci cu frică de pedeapsă, ci din însăşi dragostea pentru Dumnezeu şi din desfătarea în virtute” (Rînduielile).

„Cu adevărat, a te cunoaşte pe tine însuţi este cel mai greu lucru dintre toate”, scria Sfîntul Vasile cel Mare. Sfinţii Părinţi ne arată calea. Boala este una dintre căile prin care putem învăţa ceea ce sîntem cu adevărat.

Căci ştim că pînă acum toată făptura suspină laolaltă şi suferă în durerile naşterii. (Rom. 8,2.2)

Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: