Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Sfîntul

Posted in Învățătură Ortodoxă, Cugetări by Muritor on 12/10/2011

Omul, avînd o îndoită natură, nu merge întot­deauna pe calea care urcă. Dimpotrivă, calea care coboară fiind mult mai uşoară, este mai la înde­mînă şi deci mult mai bătută. De aici a venit cre­dinţa că aşa e firesc, că aşa trebuie să fie. Natura omului a fost pecetluită cu semnele păcatului.

Din această rătăcire, din această neputinţă şi uitare omul poate fi scos prin exemplul sfinţeniei. Mult mai preţuit şi urmat în trecut, mult mai ne­socotit şi îndepărtat astăzi, sfîntul este cel mai mare înnoitor de suflete şi vremuri.

Sfîntul trezeşte conştiinţa la o viaţă nouă, la o altă viaţă decît aceea a deprinderilor noastre zil­nice, sfîntul deschide o cale de ascensiune, nebă­nuită şi totuşi atît de umană făpturii acesteia uita­tă în propria sa rătăcire, ademenită de chemările ascunse ale unui pămînt încă nebiruit.

Sfinţenia este o mustrare permanentă adusă în­clinărilor decadente ale omului. Sfinţenia fixează un punct luminos, cel mai înalt pe cerul spirituali­tăţii noastre, prin care preţul vieţii de aici se mă­reşte. Apropierea de el ne face să încercăm cele mai bogate experienţe şi mai pure frumuseţi.

Sfîntul este omul pentru care sens înseamnă trăirea conştientă şi voluntară a unei realităţi per­manente şi desăvîrşite; sfîntul este omul dăruit lui Dumnezeu. De aceea, treapta cea mai de sus a omeniei este sfinţenia; e locul în care omul nu-şi poate dori mai mult.

În acest fel, sfîntul pare că urăşte şi neagă tot ceea ce aparţine lumii acesteia. E numai o aparen­ţă înşelătoare. Sfinţenia nu înlătură lumea aceasta întrucît ea este ceva făcut, ci numai urîtul din ea, elementul negativ adus prin păcat. Sfîntul iubeşte lumea aceasta întrucît este creaţie divină şi parti­cipă la divinitate. Sfinţenia desprinde omul de lu­mea noastră, dar numai în ce are ea trecător, su­pus morţii.

Sfîntul trăieşte aici permanenţele; el luptă şi bi­ruie lutul din om, îl biruie în gîndul şi fapta sa, înălţîndu-se pînă în sferele pure ale unei lumi suprapămîntene.

Sfîntul se defineşte prin cuprinsul său de via­ţă, prin participarea la divinitate. Pentru a ajunge aici, este nevoie de o iniţiere şi de o practică pro­prie. Sfinţenia cere într-adevăr aplecarea lui Dum­nezeu asupra creaturii Sale, în fiinţa căreia produ­ce schimbări, dar totodată cere din partea omului o sforţare continuă către această împlinire spiri­tuală. Sfinţenia înseamnă eroism, înseamnă ştiinţă experimentată şi disciplină a tuturor virtuţilor.

Sfinţenia nu se cucereşte printr-o trăire nefi­rească, nedefinită, lipsă de disciplină, ci, dimpo­trivă, ea presupune o mare disciplină, atît de ma­re că am putea-o numi cea mai riguroasă. Ascen­siunea prin asceză, rugăciune şi rupere de tot ceea ce îţi aparţine ca făptură pămînteană, ascensiu­nea prin participarea la realitatea divină nu se poate îndeplini decît prin cea mai aspră şi mai strînsă disciplină spirituală.

Sfinţenia este semnul originarelor puteri şi fru­museţi în om. Acolo unde apare sfîntul, apare şi omul nou, omul adevărat. Nu putem crede că lu­mea aceasta poate deveni o lume de sfinţi, dar credem că sfîntul este unul dintre însoţitorii ei – cel mai mare şi esenţial -, credem că prezenţa unui astfel de exemplar uman între noi este o bi­nefacere dumnezeiască.

Ernest Bernea, Îndemn la simplitate

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: