Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Doctrina creştină şi ideea unei comunităţi perfecte

Traian Brăileanu (1882-1947) profesor universitar, filosof, sociolog, ministru al Educaţiei Naţionale

Dezlegarea acestei probleme dificile ne-o dă doctrina morală creştină. Numai iubirea aproapelui poate constitui principiul ordinei morale, criteriul pentru ierarhia persoanelor, a caracterelor. Ordinea morală ni se înfăţişează prin comuni­tatea morală umană întemeiată pe dragoste. Nici un om nu poate fi învăţat, deprins sau constrîns să-şi iubească pe aproapele său. Comuniunea sufletelor în dragostea de Dumnezeu, Părinte al tuturora, stă la temelia moralei creştine. Nici o interpratare raţională a principului moralei creştine (cum o încearcă de exemplu Kant) nu e posibilă. Fiecare om experiază dragostea celor ce-i sînt aproape, de la naşterea sa pînă la moarte. Atîrnă de gradul de intensificare a sentimentului de dragoste în cursul vieţii sale, dacă şi în ce măsură individul se simteşi se ştie legat de comunitate, de ordinea morală.

Apariţia lui Iisus Hristos a relevat omenirii existenţa unui Părinte a-tot-bun, care, în dragostea sa nemărginită pentru oameni, a adus suprema jertfă, înlesnindu-le astfel să se mîntuiască unindu-se în dragostea de Dumnezeu. Morala este o morală vie, care ţine veşnic trează conştiinţa umană. Ea nu este o morala de clasă, nu este o morală de sclavi (cum o numeşte Nietzsche), ci ea stabileşte o ierarhie a caracterelor fără deosebire de condiţie socială, avînd în vedere numai valoarea omului exprimată prin voinţa sa de a înfăptui binele, adică de a desăvîrşi comunitatea în care trăieşte. Oricare ar fi ierarhia socială într’un moment istoric (fie că domnesc artistocraţii sau burghezii sau filosofii), valoarea adevărată a omului stă în dragostea ce o simte pentru semenii săi cu care trăieşte în comuniune sufletească.

Dacă anumiţi literaţi şi teoreticieni vorbesc de destrămarea imperiului roman prin doctrina creştină, afirmaţiile lor vădesc o desăvîrşită nepricepere a doctrinei creştine. Creştinismul n’a fost îndreptat şi nu se poate îndrepta spre răsturnarea ordinei sociale născută din nevoile de apărare ale unei comunităţi, din necesitatea diviziunii muncii economice, etc. Doctrina creştină nu cere decît dragoste pentru aproapele, o cere atît de la cel puternic cît şi de la cel slab, de la stăpîn şi de la rob, deoarece toţi sînt fii ai aceluiaşi Părinte. Răbdarea tuturor nedreptăţilor şi iertarea lor, după pilda Mîntuitorului, a făcut să biruie creştinismul într’o lume lipsită de dragoste, într’o lume ameninţată de anarhie. Creştinismul a reuşit să scape lumea antică de barbarie, a reuşit să îndulcească raporturile între stările şi clasele sociale, redînd celor slabi şi umili demnitatea de om şi impunînd celor puternici respectarea acestei demnităţi. Preoţii, părinţii sufleteşti, au luat apărarea celor slabi, trezind conştiinţa celor puternici şi amintindu-le porunca Mîntuitorului de a-şi iubi pe aproapele. Creştinismul a iniţiat operele de binefacere, de îngrijire pentru cei săraci şi infirmi; creştinismul a îndemnat pe părinţi să se îngrijească de sufletul copiilor mai mult decît de trupul lor, să întărească în ei sentimentul dragostei chiar prin dragostea arătată lor.

Se pot aduce exemple din istorie că preoţii nu şi-au împlinit totdeauna menirea; că, în loc să-i apere pe cei slabi, s’au unit cu cei puternici; că uneori decadenţa a fost atît de mare, încît, cum se spune, Hristos însuşi ar fi fost răstignit chiar de preoţii „creştini”, dacă ar fi apărut în acele vremuri. Dar puterea moralei creştine stă tocmai în faptul că sublima imagine a vieţii şi jertfei Mîntuitorului face să se ridice neîncetat oameni gata să marturisească credinţa lor în puterea nemărginită a dragostei, luînd asupra lor crucea suferinţei şi a jertfei de sine.

Pe deasupra ordinei sociale dependente de progresul ştiinţei şi artei sociale, stă ideea comunităţii perfecte, imagine întipărită în sufletul omului prin experierea dragostei în comu­niune cu celelalte suflete. Aşa a fost şi înainte de ivirea creştinismului. Dar abia creştinismul a înălţat această imagine la plină lumină, a arătat tuturor neamurilor pămîntului cum se poate înfăptui o comunitate morală şi cum, prin ea şi mun­cind şi suferind pentru ea, omul îşi poate dobîndi fericirea veşnică, locul ce i se cuvine în ierarhia morală în temeiul faptelor sale.

Sursa: Traian Brăileanu, „Teoria comunităţii omeneşti„, Bucureşti, 1941, pag. 548-550

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: