În memoriam: Gheorghe Clime! Prezent!

Gheorghe Clime (1889- 22.09.1939), inginer, avocat, comandant legionar

Text scris şi difuzat în 1942 de Petre Vălimăreanu, în timpul detenţiei din lagărul de muncă hitlerist de la Rostock:

Printre puţinii care au fost alături de Căpitan din prima clipă, poate mai în vîrstă decît toţi, e inginerul Gheorghe Clime, sau Domnul Inginer, cum i se spune în Legiune.

S-a născut în 1889 la Oancea, judeţul Covurlui, pe malul Prutului, sat de răzeşi în Ţara de Jos a Moldovei, pe unde va fi trecut cîndva Rareş cu carele, ca şi Ştefan, în multele-i războaie purtate pe la miazăzi. Membru de frunte al societăţii patriotice Avîntul, unde l-a cunoscut pe Nae lonescu, cu ocazia întîlnirilor anuale de la Brăila, Galaţi, Bîrlad. Rămîne îndurerat de ruperea lui Iorga din tabăra naţionalistă. După un scurt răgaz, mai toţi avîntenii s-au grupat în jurul lui A.C. Cuza, Corneliu Şumuleanu şi Ion Zelea Codreanu, care tocmai întemeiau Liga Apărării Naţionale Creştine. Clime devine secretarul regionalei Moldova, dar, în urma tristelor întîmplări din 1926, cînd Liga se destramă, nu-şi mai găseşte rostul nici aici. În curînd avea să se alăture celor ce trăiau în duhul marilor rupturi, cu tineretul strîns de Căpitan sub steagul Arhanghelului, în care îşi puneau de acum toate speranţele. Mai apoi a făcut avocatură la Domneşti (Muscel), trăind la ţară cu aceleaşi rosturi ce le avusese la Iaşi între studenţi, dar şi mai strîmtorat, căci susţinea doar cauzele drepte, iar plata era benevolă, şi din puţinul ce avea trebuia să întreţină şi revista Garda, de el înfiinţată.

L-am văzut prima dată în vara anului 1930. Ţărăniştii guvernau de doi ani, timp suficient pentru evaporarea unui entuziasm neconfirmat de fapte. Masele rămăseseră credincioase partidului mai mult în virtutea inerţiei sau din lipsă de alternativă, dar suflet nu mai era. Scandalurile publice le întreceau cu mult pe cele dinainte, în ministere forfoteau tot felul de samsari, iar în camera „ţărănistă”, printre cei 387 de deputaţi, nu se găsea nici un ţăran, în timp ce minorităţile, mai ales evreii şi rămăşiţele fanariote, numărau zeci de locuri pe listele guvernului. Socor, Fagure, Zipstein, erau parlamentari „ţărănişti”, vorbeau în numele … ţăranului român! Puţinii idealişti, dezmeticiţi, vîsleau deja spre alte ostroave. Luptător născut şi bun tălmăcitor al vremurilor, inginerul Clime nu se sfiise, în plin mit ţărănist, să-şi instaleze „şantierul” său legionar în judeţul cel mai angajat politiceşte, în Muscelul lui Ion Mihalache şi al lui Dinu Brătianu.

Pe bulevardul Pardon, unde mă aflam cu cîţiva pedagogi de la Seminarul din Cîmpulung, studentul Ion Chivu (mai pe urmă protopop, purtat apoi prin diferite închisori), l-a zărit de departe: Uite pe inginerul Clime! Statură potrivită, trunchi încordat, în mişcări suplu, sprîncene stuf, ochii puţin înfundaţi ţîşneau ca dintr-o vizuină; purta mustaţă groasă; pe cap o pălărie neagră cu boruri largi; geanta în mînă, pardesiul pe braţ. L-am salutat cu mîinile în sus. Ne-a privit serios şi şi-a văzut de drum. Mai tîrziu am regretat că ne-am sfiit să’­i vorbim. Ce bucurie i-am fi dat în setea aceea de oameni în care se zbătea!

La alegerile din 17 iulie 1932, Inginerul Clime obţinuse în sectorul său, Domneşti, peste 450 de voturi: succes de-a dreptul colosal, dacă ne gîndim la locul şi condiţiile luptei. După uciderea lui Duca e torturat îngrozitor, la Titu şi Tîrgovişte, ca să declare că Mişcarea a patronat această pedepsire. Liberat de la Jilava în urma achitării din aprilie 1934, se mută cu soţia la Bucureşti, într-o cămăruţă de la sediu, spre a lucra lîngă Căpitan, ca secretar general al Mişcării, la reorganizare, creînd sistemul ce a dus la creşterea vertiginoasă a cadrelor. În curînd înfiinţează centrul Răzleţi, menit să concentreze şi să fructifice energiile camarazilor din provincie, provizoriu stabiliţi în Capitală. În octombrie 1936 e numit şef al nou-înfiinţatului Corp Muncitoresc. Ia parte, alături de Moţa şi de Marin, la războiul anticomunist din Spania, apoi la campania de mase din 1937, iar după moartea Generalului Cantacuzino primeşte şefia Partidului Totul pentru Ţară, calitate în care conduce cu răsunet alegerile din decembrie. Corneliu Codreanu îl numise Comandant al Bunei Vestiri, alături de Nicadori, încă din ianuarie 1937. La 17 Aprilie 1938 e luat de pe pat de spital şi dus la Mănăstirea Tismana, apoi la Ciuc şi la Jilava. Condamnat pentru trădare, îşi sfîrşeşte zilele răpus de baionete în închisoarea din Rîmnicu Sărat, victimă a nebuniei sîngeroase din Septembrie 1939.

A spune despre inginerul Clime că a fost credincios, viteaz, energic, viu, ar fi aprecieri ce se fac de obicei asupra unor oameni ce puteau fi şi altfel. Pe Domnul Inginer însă nu ni-l putem închipui decît cum a fost; frunte a simţirii omeneşti în generaţia sa. Născut în Moldova, nu l-a preocupat „moldovenismul”, el aparţinea neamului întreg şi nu înţelegea să-şi facă „viitor” din aţîţări regionaliste.

A fost cap al muncitorimii legionare, dar niciodată n-a asmuţit-o împotriva altor clase, nici nu a folosit-o ca o masă de manevre pentru trambulini politice. Mişcarea, forma, doară, cimentul legăturii între stările sociale, ca şi între provincii, şi nu era să adîncească, tocmai ea, prăpastia între clase.

Dragostea de muncitori şi-o arăta prin fapte. Venind, în vara anului 1936, să ne viziteze tabăra de la Topoloveni, a zărit pe copila celui mai sărman din sat, Ileana, cum se ţinea anevoie după vite, sprijinindu-se în băţ; tatăl ei era acasă, prăpădit de mizerie, iar ei îi supura glezna bolnavă de tuberculoză. Copiii de la ţară nu se încred prea uşor în domni, dar blîndeţea domnului Inginer a convins-o repede să-l însoţească la Sanatoriul C.T.C. de la Carmen Sylva. Şi lumea care s-a întîmplat să fie la gară în ziua aceea l-a putut vedea de mînă cu copila umilă, prost îmbrăcată, în aşteptarea trenului ce trebuia să-i ducă departe…

Luptînd pentru oameni, nu se retrăgea filozofic în birou, ci era veşnic în mijlocul oastei, pe care o pregătea pentru luptă. La Cîmpulung, deşi avea rude cu stare, prefera să găzduiască la croitorul Costică Robu, la perierul Nae Radu Georgescu, la Potea ori Fain, vînzători într-o librărie, cu care îl apucau adesea zorile povestind. Oamenii aceştia, stîlpii de atunci ai Mişcării la Cîmpulung, l-au urmat cu devotament, iar amintirea domnului Inginer le-a rouat ochii pînă la sfîrşitul vieţii.

Străin de tot ce-i solemn, sufletul îi rămăsese în simplitatea copilăriei, cu o nuanţă de ghiduşie. În august 1937 l-am vizitat acasă, cu Victor Apostolescu, Costică Stănescu (ucis apoi de „umaniştii” lui Ceauşescu, pentru că se retrăsese să lupte ca partizan în munţi) şi alţi camarazi. Lucra desculţ în grădină, cu pantalonii sumeşi şi bluză fără mîneci. La plecare, a doua zi, trebuia să trecem un pod de cale ferată peste Rîul Tîrgului. După ce ne-am luat ziua bună, domnul Inginer a trecut furiş apa şi, la capătul celălalt, ne-a sărit din tufe brusc în faţă, ca să ne sperie…

Nu pierdea nici un prilej să ne arate dragostea sa. În încleştarea luptelor din Spania, şi-a mai găsit răgaz să ne trimită la toţi vederi cu minunăţiile arhitectonice şi naturale de acolo.

Găsea rapid soluţia în împrejurările cele mai neprevăzute. Într-o seară, la sediul din strada Imprimeriei (mai tîrziu str. Gutenberg), Generalul Cantacuzino vorbea deja de două ore despre duel, şi auditoriul cam moţăia. Deodată, domnul Clime strigă: Drepţi! Stînga-mprejur! Continuaţi, domnule general.

Scuturaţi de somn, acum ascultam cu toţii cu luare aminte…

Învăţătura lui era exemplul. Mi-a spus odată că are să vină la noi, la Călineşti, de sărbătorile Învierii. Şi a venit… chiar în ziua de Paşte! La mirarea mea legitimă, că şi-a lăsat familia singură la o zi aşa mare, îmi arătă agenda: toate zilele îi erau ocupate şi, ca să se ţină de cuvînt, nu-i mai rămînea decît aceea. Şi n-a plecat pînă nu m-a învăţat Sfîntă tinereţe legionară, abia ieşit. Ăsta e cîntec de vitejie, nu de înmormîntare! Să lăsăm jalea, căci ne aşteaptă vremuri mari!

Altă dată, în iulie 1936, mergeam în marş cu fraţii Năstase, Samoilescu, Nelu Grigorescu şi alţi studenţi la Domneşti, unde legionarii lui Şuşală construiau un dig. Pornisem în zori din Cîmpulung spre Rîul Doamnei, de-a curmezişul muscelelor pline de flori şi de cosaşi. Trecînd în marş prin Godeni, cu copiii droaie după noi, am trecut pe lîngă locul lui Gică Andriţoiu, student la Cluj (mai apoi căzut la Stalingrad), care lucra la fîn. Gică a azvîrlit coasa şi a intrat în rînduri. Cum am ajuns, domnul Inginer a lăsat pe iarbă geanta şi pardesiul, şi-a scos haina şi a pus mîna pe roabă. L-am imitat, desigur. După masă, ne-a spus rîzînd: Ştiam c-or să ne dea de mîncare şi nu voiam să fie degeaba. Legionarul trăieşte pe picioare proprii. Nu munca este ruşinoasă, ci parazitismul. Feriţi-vă să trăiţi vreodată pe spinarea altora! S-aveţi tăria de a trăi prin voi înşivă!

Parcă-l văd la deschiderea taberei Topoloveni (în dosul gării Călimăneşti), după slujba preoţilor Enescu, din valea Româneştilor, şi Sergiu, cum s-a dezbrăcat de haină, şi-a sumes mînecile şi a turnat primele cărămizi. Venea des în această tabără, unde lucra cu noi, mînca aceeaşi ciorbă de ştir cu mămăligă, dormea pe aceleaşi paie în bordei.

Duminică, 8 august 1937, la adunarea judeţeană de la Corbi, în munţi, pe Rîul Doamnei, ne-a udat ploaia şi ne-a zvîntat soarele de trei ori la rînd. Inginerul Clime a stat alături de noi, cei din front, de-i curgea apa gîrlă de pe pălărie, refuzînd umbrelă sau adăpost, iar după adunare s-a simţit de-a dreptul ofensat cînd careva i-a propus să meargă, cu alte căpetenii (Bănică Dobre, Gîrcineanu) într-o casă fruntaşă, la masă aleasă… Puteam merge toţi acolo?… a întrebat. Şi a rămas cu toată lumea, la o bucată de pîine cu castraveţi…

Un proces înscenat la judecătoria din Stîlpeni a fost pentru domnul Inginer, prin iunie 1936, prilej de concentrare studenţească. În seara dinaintea procesului, La Bahna Rusului, în curtea unui castel de vînătoare, paznicul s-a îngrijit de cină cu brînză de burduf, ceapă şi mămăligă, „răsplată” pentru bucuria de a fi asistat la şedinţa noastră în faţa uriaşelor vîlvătăi ale focului, în al cărui jar se coceau bulzele. Am dormit pe cetină, iar a doua zi am mers în marş la judecată, dar sentinţa s-a amînat…

Gheorghe Clime avea cel mai înalt grad în Legiune, dar nu ne-a spus-o niciodată, nici n-a făcut abuz de el. Comportarea îi era nu ca de la şefi la subalterni, ci ca de la frate la frate. Gradul i-l ghiceam singuri după această comportare, care îl înnobila în ochii noştri, iar sufletele noastre îi atribuiau toate blazoanele…

Pe la începutul activităţii noastre legionare în Muscel, i-am dat de publicat mai multe reportaje în care mă plîngeam de urgia jandarmilor. Le citea, zicea bine! şi le băga în buzunar, dar nu apăreau nicăieri. Odată i-am cerut lămuriri… Măi, păi tu pentru asta mi le-ai dat? Uite n-am înţeles bine… Să vezi, cînd Căpitanul a înfiinţat Mişcarea, ţara întreagă era un abuz, de la un cap la altul. Unde te-ntorceai, vai şi amar! Cînd s-a umplut bine paharul, Căpitanul a înfiinţat Garda de Fier, organizaţie extremistă, disperată dacă vrei, care-i jura să taie răul din rădăcină, sau să piară cu noi toţi! Odată ce-am venit aici ştim că ţara e plină de fărădelegi, şi nu mai stăm să ne mirăm de fiecare caz în parte. A semnala un abuz sau altul, ar fi să facem pe cititor să creadă că numai acela e abuzul, cel semnalat de noi, şi că încolo, totul ar merge strună… Noi scrîşnim, luptăm şi aşteptăm.N-ai nici o grijă, n-or să-şi mai joace ei mult caii, jandarmii.

Punea mari speranţe în tineret. Tu vei fi mai bun legionar decît mine, şi copiii tăi vor fi şi mai buni! N-am înţeles, desigur că voi ajunge mai bun ca inginerul Clime, ci am înţeles cîtă încredere avea în posibilităţile de transformare ale generaţiilor tinere. Era neînduplecat cu trădătorii. Entuziasmul ieftin al începuturilor Frontului Vaida îi rupsese din organizaţie un student, fost colaborator la Gardă: Nu s-a simţit bine în căsuţa noastră; va voi mai tîrziu să vină înapoi, dar în Gardă n-are să mai calce niciodată!

Cînd prefectul ţărănist, preotul Mănescu, opreşte grupul muscelean să plece la Vişani, Clime ameninţă: Popa Mănescu va face cu mîinile lui digul. Veţi vedea!

Pentru concentrarea efortului în luptă nu neglija nici o contribuţie, cît de mică; folosea partea bună din sufletul fiecăruia, oricît de neînsemnată. Dacă mă arătam nemulţumit de slaba activitate a cuiva, îmi replica blajin: Posibilităţile sufleteşti nu sunt egale; pune-i fiecăruia în spate numai cît poate duce, şi mulţumeşte-te că duce. Atîta poate el. Dar să te convingi că nu poate mai mult!

În timpul campaniei electorale, ca şi în perioada de organizare, nu l-am auzit niciodată punîndu-se pe primul plan. Niciodată eu, ci totdeauna Căpitanul. Se depersonaliza complet. El era numai trimisul Căpitanului, în numele căruia vorbea. Căpitanul – şi Mişcarea! Nici cea mai vagă preocupare de a-şi cîştiga partizani personali. Iar cînd li se confirmă, la 11 decembrie, celor închişi la Rîmnic, bănuiala teribilă a asasinării Căpitanului şi a camarazilor lui, tîrîndu-se de durere, striga deznădăjduit: Banea, ia comanda! Frumuseţea de legendă a acestei atitudinii, a celui mai indicat să preia cîrma, nu poate fi spusă în cuvinte. Urmărise, crispat de neputinţă, acţiunile provocatoare de afară, menite de a crea un alibi poftei de sînge a lui Carol al II-lea prin suprimarea Căpitanului, chinuit şi el de aceeaşi imobilizare programată; a reuşit pînă la urmă să transmită necoptului de la Berlin (aluzie la Horia Sima, n.ed.) să-şi bage minţile în cap, dar acesta avea alte socoteli…

L-am văzut seara, la sediu, după înmormîntarea Generalului Cantacuzino. Căpitanul a spus: Camarazi, domnul General ne-a lăsat. Domnul General era şeful partidului nostru. Trebuie să punem pe cineva în locul lui. Eu m-am gîndit la domnul Clime. Domnul inginer s-a roşit tot; se simţea stingher. Au mai vorbit cîţiva, scurt; apoi Alecu Cantacuzino, în numele luptătorilor din Spania: În adevăr, Domnul Clime a fost cel mai viteaz dintre noi, şi tot timpul am simţit asupra noastră dragostea lui de frate mai mare. Apoi iar Căpitanul: Cine este pentru, să ridice mîna sus. Toată lumea! Cine e contra, mîna sus! Nimeni! Căpitanul i-a strîns mîna, surîzînd: Ei, Domnule Clime, de-acum eşti şeful partidului Totul pentru Ţară. Te gîndeşti un minut şi spui oamenilor cîteva cuvinte, că te-au ales… Domnul inginer a făcut un pas înainte şi, cu mîinile împreunate jos şi cu ochii în tavan, a scandat apăsat: Rog pe Dumnezeu să mă învrednicească să pot muri pentru Căpitan şi Legiune. Trăiască Legiunea şi Căpitanul! Era continuarea firească a făgăduielii din scrisoarea trimisă Căpitanului în 1927, cînd

aderase la Mişcare aducînd tot ce avea: viaţa! Sfînta tinereţe a ţîşnit ca o furtună din piepturile noastre. Alegerea de şef, la noi, durase cîteva minute.

Forţa morală i-a dat rezistenţa fizică. După mişelia de la 30 Noiembrie 1938, guvernul, temîndu-se de reacţiunea legionarilor, căuta să obţină cît mai multe adeziuni şi declaraţii de-ale căpeteniilor, cărora le făcea o largă publicitate, pentru anemierea furiei răzbunării. Şi pentru că Gheorghe Clime era considerat ca urmaş al Căpitanului, toate presiunile se îndreptau mai ales asupra lui. Mai multe personaje importante de pe atunci l-au vizitat la închisoare, căutînd, cu presiuni sau cu teribile ameninţări, să-i smulgă o declaraţie. I se cerea să-l renege pe Căpitan, să se desolidarizeze de Mişcare, să facă vreo declaraţie în favoarea guvernului, sau măcar de resemnare… Domnul inginer n-a dat nimic! Ba da, o declaraţie în care afirma că se va supune legilor, aşa cum a făcut toată viaţa! O astfel de declaraţie însă nu-i putea aduce nimic bun, aşa că a fost supus celui mai sălbatic regim de închisoare, cu atît mai chinuitor cu cît dînsul se afla în urma unei operaţii şi destul de bolnav.

Din martie 1939, în urma acordului economic cu Germania, situaţia s-a mai îmbunătăţit, dar au început noi presiuni ce ţinteau captarea Mişcării pentru regim, vărsarea apelor dulci ale acestui izvor de munte în balta puturoasă a lui Carol al II-lea. Ce ar fi însemnat reuşita acestei tentative pentru viaţa Mişcării şi a ţării, e lesne de înţeles. Domnul inginer a fost însă la postul de comandant.

Dar dîrzenia nu i s-a iertat. În noaptea de după uciderea lui Armand Călinescu a fost scos din celulă şi somat să semneze o declaraţie în care să recunoască că el a pus la cale atentatul. Voiau o justificare a băii de sînge ordonată pentru noaptea aceea în toată ţara. Şi la fiecare Nu! baionetele se înfigeau tot mai adînc! A fost auzit din ce în ce mai slab: Asta nu! asta nu! nu…, apoi s-a făcut linişte. Dumnezeu îl cruţase de gloanţele bolşevicilor în Spania, cum îl scăpase în urmă cu 20 de ani mai înainte în Războiul Reîntregirii, pe care îl încheiase cu grad de căpitan. Dar Irodiada de la Palat cerea iarăşi capul Gărzii de Fier. La zid, aliniaţi, comandanţii legionari îşi aşteptau rîndul. Inginerul Clime, Comandant al Bunei Vestiri, a căzut, pentru Căpitan şi Legiune, în zorii zilei de 22 septembrie 1939, în curtea închisorii din Rîmnicul Sărat.

Înainte de a pleca din ţară, m-am strecurat la Furnicoşi, la doamna Clime, fiica bătrînului preot Dragomirescu de la Schitu Goleşti. În casa pustie dintre Vîlcea şi apa Tîrgului, plină de amintirile vieţii de odinioară, am găsit pe doamna singură, îmbrăcată în hainele domnului inginer, îngînînd tainic din caval, cu ochii spre munţi… Suspina în doină imaginea unei margini de cimitir orăşenesc, cu cruci aliniate, unde, printre atîţia comandanţi ai Căpitanului, zăcea şi inginerul Clime? Sau gîndea, poate, la vechea casă de pe malul Prutului, unde bătrîna octogenară, rămasă singură singură, cu ochii secaţi de vreme şi de lacrimi, blestema neputincios pe ucigaşii fiilor săi, Gicu, cum îi spunea domnului inginer, şi Traian, ucis şi el, în aceeaşi noapte, la Vaslui? De-o parte jertfa supremă, pentru ce face pe om să fie şi să rămînă om; de alta, jalea neagră!

Moţa sublinia, de cîte ori avea ocazia, că nu există înviere fară moarte. Cine a pornit conştient pe căile Mişcării a acceptat în prealabil extrema perspectivă. Jertfele atîtor camarazi cer deci nu bocete, ci biruinţă: învierea, pentru care au înfruntat supremul sacrificiu. Cu gîndul la ea au murit, siguri de fidelitatea celor rămaşi. Norocul de a fi făcut parte din generaţia lor e încărcat de mari îndatoriri. Ştim însă că sămînţa împrăştiată de Gheorghe Clime şi camarazii săi nu va seca în veac; că din jertfa lor şi lupta noastră va ieşi învierea neamului românesc, suprema ţintă a lui Corneliu Zelea Codreanu.