Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Conştiinţa păcatului

Posted in Înaintaşi ai neamului, Învățătură Ortodoxă by Mirean on 07/12/2010

Din păcate însă creştinii au pierdut sensul crucii şi nu mai sunt solidari cu martirii lor. Ei au renunţat la credinţă, la eroism şi onoare.

Este  foarte  greu  omului  să-şi  recunoască  păcatul,  dar  este  evident  că suntem  păcătoşi  şi  setea  noastră  de  curăţie  şi  adevăr  nu  poate  fi  satisfăcută decât  prin  zdrobirea  păcatului.  Viaţa  veşnică  începe  în  sufletele  smulse păcatului.  Cine  crede  cu  adevărat  în  Dumnezeu  va  ajunge  la  conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său. Eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem  naşte  din  nou  în  Hristos  şi  rămânem  în  păcatul  mândriei.  Mândria  l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidentei sale nedesăvârşiri şi mai cu  seamă  împotriva  faptului  că  noi,  oamenii,  suntem  cu  toţii  muritori.  Un Dumnezeu  nedesăvârşit  şi  supus  morţii  e  un  fals  Dumnezeu.  Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie  a  omului  depinde  de  felul  în  care  funcţionează  conştiinţa  păcatului. Numai  omul  care  trăieşte  în  faţa  lui  Dumnezeu  are  adevărata  măsură  a  sa,  a lumii  şi a vieţii.

Umilinţa  şi  pocăinţa  nu  sunt  scopuri  ale  creştinismului,  ci  mijloace,  nu sunt  nici  esenţa  vieţii  creştine,  căci  a  fi  creştin  înseamnă  a  avea  însufleţirea doririlor  sfinte  şi    bucuria  de  a  trăi.  De  asemenea,  lepădarea  de  sine  nu  este depersonalizare,  abandonare  şi  resemnare,  ci  este  pasul  necesar  naşterii  în viaţa  cea  adevărată,  în  duh.  Nu  ne  caracterizează  negaţia,  ci  afirmarea.  Căci viaţa  veşnică  nu  se  dă  celor  învinşi,  resemnaţi  şi  fricoşi,  ci  celor  puternici  şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci  pe  poarta  pocăinţei  cu  râvnă,  aşteptând  să  se  nască  în  voi    Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor  da  lacrimi  pentru  curăţirea  lumii.  Nu  vă  fie  frică  de  umilinţă,  nici  de mărturisirea  păcatelor,  ci  credeţi  că  prin  ele  veţi  fi  purtătorii  adevăratei  lumini. Luaţi seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi  a  ridicat  alta,  la  desăvârşirea  pe  care  ne-a  lăsat-o  ca  pildă  –  şi  aşa  să-L urmăm!

Conştiinţa  păcatului  nu  se  reduce  la  desfrânare,  lăcomie,  agonisire, ucidere  ori  alte  fapte  asemănătoare,  mai  mult,  nu  este  nici  numai  restabilirea orânduirii  lăuntrice  a  omului,  ci  este  lupta  împotriva  începătoriilor şi  stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta  fiecăruia  trebuie  să  contribuie  la  realizarea  unei  autentice  orânduiri creştine  a  lumii.  Nu  eşti  creştin  dacă  ai  fost  botezat,  mergi  la  biserică  dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi  şi  lumea  din  jurul  tău.  Dar  nu  se  poate  ajunge  aici  prin  studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta  de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii,  trebuie  să  urâm  păcatele,  prostia,  suficienţa  şi  moleşeala  sufletelor  şi minţilor  creştinilor,  căci  tocmai  adormirea  conştiinţei  creştine  a  dat  pas  liber impertinenţei ateiste.

[…]

PS: “Dumnezeu  nu  poate  fi  smuls  din  sufletele  oamenilor,  le-a  spus.  Omul fără Dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitate imediată  pentru  cei  ce  trăiesc  viaţa  în  duh.  Lumea  trebuie  să  crească  din sufletele  oamenilor,  căci  dacă  vine  din  afară  este  strivitoare.  Nu  mă  angajez politic,  nu  doresc  să  ajung  om  politic  dar  nu  accept  limitarea  libertăţii  mele sufleteşti. Problemele mele de conştiinţă le rezolv în comunicarea sufletului meu cu  Dumnezeu.  Dacă  toţi  oamenii  şi-ar  face  un  sever  şi  autentic  proces  de conştiinţă, stând responsabili în faţa lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiţia oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care   este   la   un   nivel   superior   tuturor   legilor   omeneşti.   Întregindu-le   şi desăvârşindu-le pe acestea din urmă, credinţa nu vine deci în conflict cu ordinea politică. Ea este un mijloc superior de cunoaştere, o atitudine ideală a omului în societate.  Căci  nu  poate  fi  dăunător  societăţii  cel  ce  iubeşte  oamenii  şi  se jertfeşte  pentru  fericirea  lor.  Avem  deci  datoria  să-L  mărturisim  pe  Hristos, pentru  a  restabili  demnitatea  creştinismului  şi  pentru  a  restaura  adevărata ierarhie a valorilor.” Valeriu Gafencu

Întoarcerea la Hristos, de Ioan Ianolide

Anunțuri

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. […] Conştiinţa păcatului Tue Dec 07, 2010 9:53 am   Este  foarte  greu  omului  să-şi  recunoască  păcatul,  dar  este  evident  că suntem  păcătoşi  şi  setea  noastră  de  curăţie  şi  adevăr  nu  poate  fi  satisfăcută decât  prin  zdrobirea  păcatului.  Viaţa  veşnică  începe  în  sufletele  smulse păcatului.  Cine  crede  cu  adevărat  în  Dumnezeu  va  ajunge  la  conştiinţa păcatului, cine nu cred […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: