Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

CLASA A IX-A. BIOLOGIE VEGETALĂ

Posted in Ateilor by Mirean on 07/10/2010

 

Copiii sunt influenţaţi şi de concepţiile ateiste din clasele precedente, precum şi de emisiunile de biologie evoluţionistă de la televizor.

 

În biologia ateistă se consideră că: “materia vie este rezultatul evoluţiei, în anumite condiţii, a materiei lipsite de viaţă.” ([1], p. 3). Aceasta nu este o concluzie ştiinţifică, ci o simplă ipoteză, deoarece nu a fost dovedită. Observăm şi faptul că “evoluţia” nu a fost definită. Manualul nu prezintă o definiţie a “evoluţiei”. În clasa a VIII-a, elevilor li s-a spus că: studii amănunţite, comparative privind structura şi funcţiile vieţuitoarelor au condus la ideea de evoluţie.” ([2], p. 156). Este vorba de “evoluţia vieţuitoarelor”, nu de “evoluţia materiei lipsite de viaţă”. Această ultimă noţiune nu s-a definit. Ateii s-au străduit să explice “evoluţia” vieţuitoarelor prin mutaţii genetice şi adaptare la mediu în lupta pentru existenţă. Dar materia nevie nu are evoluţie genetică (în sens biologic) şi nu luptă pentru existenţă.

În acest manual este prezentată ipoteza biochimistului sovietic A. I. Oparin. Această ipoteză, emisă în anul 1922, afirmă că viaţa a apărut pe planeta noastră în mediul acvatic, din materie nevie, pe calea aşa numitei “evoluţii chimice”, care ar consta din transformarea substanţelor anorganice în compuşi organici ([1], [3]). Prezentarea din manual referitoare la condiţiile fizico-chimice “de acum câteva miliarde de ani”, lasă impresia de mare siguranţă. Se vorbeşte de o temperatură de 100º C şi de acumularea de dioxid de carbon (CO2), metan (CH4), hidrogen sulfurat (H2S) ([1], p. 3). Elevii cred că se află în faţa unui adevăr dovedit. Această impresie falsă este favorizată de faptul că manualul prezintă o singură ipoteză ateistă. În realitate există o mare dezordine în sistemul ştiinţific ateist. Teoriile ateiste se contrazic reciproc. Unii biologi atei consideră că viaţa a apărut spontan în mediul acvatic, la temperaturi mari. S-au propus diverse temperaturi: 100º, 120º, 150º, 200º C ([4], [1], [3]). Alţi biologi atei consideră că nu în mediu lichid, ci pe substrat solid ar fi apărut viaţa; şi nu la temperaturi mari, ci la temperaturi mici, sub 25º C ([4], [3]). Manualul prezintă numai vechea ipoteză conform căreia atmosfera primitivă ar fi fost compusă în principal din metan (CH4) şi amoniac (NH3). Cercetările recente nu mai susţin această ipoteză. “Oamenii de ştiinţă trebuie să reconsidere unele dintre presupunerile lor. Chimiştilor le-a plăcut vechea atmosferă reducătoare, deoarece era favorabilă  pentru experimenţele evoluţioniste.” ([5], p.72) Unii cercetători consideră că atmosfera primitivă conţinea destul de mult oxigen. Cercetările efectuate de NASA arată că: “efectele Soarelui asupra apei Pământului pot constitui principala noastră sursă de oxigen şi nu fotosinteza, aşa cum se crede în general”. ([4]) În trecut, biologii atei afirmau că oxigenul a apărut târziu după apariţia plantelor capabile de fotosinteză. Ei aveau nevoie de această ipoteză, deoarece oxigenul ar fi făcut imposibilă trecerea de la neviu la viu. Studii recente au arătat că, în prezenţa oxigenului, substanţele organice s-ar fi descompus destul de repede ([5], p.7). De aceea biologii atei au eliminat oxigenul în experienţele lor de laborator. Cercetătorii Shklovski şi Sagan au arătat că “de îndată ce condiţiile de laborator devin oxidante, sinteza organică este practic întreruptă.” ([5], p.73).

Oxigenul în stare normală este stabil, deci puţin reactiv, dar prin activare formează structuri puternic reactive: oxigen singlet, anion superoxid, radical hidroxil şi apă oxigenată. Toate formele reactive ale oxigenului reprezintă un pericol potenţial pentru integritatea celulară, fiind citotoxice. Celula este expusă continuu la acţiunea citotoxică a radicalilor liberi formaţi în decursul respiraţiei oxidative. ([6], p.17) Creatorul a înzestrat celulele cu mecanisme biochimice speciale de protecţie. Principiul general de protecţie a celulei constă în a transforma radicalii toxici în oxigen molecular sau în apă. Pentru aceasta, celula este dotată cu enzime speciale organizate într-o schemă cibernetică eficientă. De exemplu, enzima SOD (superoxiddismutaza) realizează transformarea superoxidului în apă oxigenată, iar catalaza transformă apa oxigenată în apă şi oxigen (compuşi netoxici). Acesta este un singur exemplu. Realitatea este mult mai complexă. Mecanismele cu care sunt înzestrate celulele depăşesc imaginaţia. “Nici o maşină cibernetică, oricât de perfecţionată, nu reuşeşte o performanţă atât de completă şi rapidă”. ([6], p. 33) Fără aceste mecanisme de protecţie, celulele nu ar putea supravieţui. Eventualele “celule primitive”, lipsite de aceste mecanisme complexe, ar fi fost repede distruse. Biologii atei şi-au concentrat atenţia doar spre formarea substanţelor organice din cele anorganice; au pierdut din vedere procesul de distrugere a substanţelor organice. Procesele de diluare din “oceanul primitiv” au redus foarte mult concentraţiile precursorilor chimici esenţiali, deci au micşorat probabilitatea sintezei unor compuşi organici complecşi ca cei existenţi în celule. Unii constituenţi au fost distruşi prin fotodisociere de către radiaţia ultravioletă ([4]). Compuşii organici din atmosferă se pot transforma în radicali liberi în urma reacţiei cu oxidanţii din aer (oxigen, ozon), în prezenţa radiaţiilor ultraviolete ([6], p. 211). Iar aceşti radicali liberi au acţiune toxică asupra celulelor.

Este prezentat aparatul lui Miller prin care s-au obţinut câteva substanţe organice din substanţe anorganice, în absenţa oxigenului. Manualul prezintă acest rezultat drept “dovada experimentală” în sprijinul ipotezei lui Oparin. Dar în aparatul lui Miller nu s-au obţinut vietăţi, ci doar substanţe organice (zaharuri, aminoacizi, alcooli). Elevii studiază chimia organică abia în clasa a X-a; în clasa a IX-a nu au o înţelegere clară a noţiunii de “substanţă organică”. Ei au impresia că substanţele organice reprezintă “materie vie”. Trebuie să spunem elevilor că substanţele organice şi cele anorganice sunt doar componente ale făpturilor vii. Ele nu au viaţă. În aparatul lui Miller nu s-a obţinut viaţă.

În manual mai găsim scris că “substanţele organice din apele oceanului primitiv au suferit un proces de polimerizare, în urma căruia au rezultat substanţe organice complexe, care s-au asociat între ele şi au dat naştere la formaţiuni numite coacervate. În cazul unui pH ridicat al mediului, în jurul coacervatelor s-a putut diferenţia o membrană  proteică asemănătoare cu membrana celulară plasmatică.” ([1], p. 4). Aici este o eroare gravă, deoarece membrana celulară nu este de natură proteică, ci lipidică. În plus, membrana celulară este dotată cu structuri speciale (canale ionice, transportori de aminoacizi, pompe de ioni) care au o activitate reglabilă şi care funcţionează coordonat ([4]). Membrana coacervatelor este foarte simplă, iar membrana celulelor vii este foarte complexă şi îndeplineşte funcţii speciale.

Manualul prezintă în continuare “creşterea coacervatelor”, dar aceasta este doar o creştere fizică prin simplă absorbţie; nu este un fenomen biologic. Despre coacervate se mai spune că: “înglobau substanţe din exterior şi, astfel, se măreau, creşteau până la anumite dimensiuni, după care se fragmentau în coacervate mai mici.” ([1], p. 4). Dar această simplă fragmentare (rupere), nu este o diviziune celulară. Elevii vor studia diviziunea celulară mai târziu, abia în paginile 16-23. Deocamdată, la prima lecţie, ei nu pot compara cele două procese pentru a constata deosebirile. Din această cauză, elevii acceptă ideea greşită că fragmentarea coacervatelor ar fi un fel de diviziune celulară. Ei sunt influenţaţi şi de concepţiile ateiste din clasele precedente, precum şi de emisiunile de biologie evoluţionistă de la televizor. Li se spune că: “viaţa este o etapă calitativ superioară în evoluţia formelor de mişcare a materiei.” ([1], p. 4). Dar simpla mişcare a materiei nu înseamnă viaţă. Electronii se mişcă în jurul nucleului, dar atomul nu are viaţă. Substanţele difuzează (trec) printr-o membrană, dar acesta nu e un sistem viu. Ateii nu pot explica deosebirile esenţiale între neviu şi viu. Ei nu pot defini “evoluţia formelor de mişcare a materiei”; de asemenea nu precizează în ce constă această evoluţie şi la ce nivel de organizare ar apărea viaţa din materie nevie. Academicianul Eugen Macovschi a arătat că biostructura este proprie numai celulelor vii. Substanţele organice integrate în biostructură au o altă comportare (faţă de substanţele organice din laborator, din exteriorul făpturilor vii). Când celula moare, biostructura se transformă în materie obişnuită, nevie ([4], [1]). Mai mult, viaţa este caracterizată de prezenţa unei matrici energo-informaţionale; această structură nesubstanţială a fost pusă în evidenţă prin aparate speciale (prin electronografie şi efect Kirlian). Obiectele nevii nu au o matrice energo-informaţională. Ateii nu pot explica originea informaţiei structurale care dă forma acestei matrice ([4]). Învăţătura Bisericii Ortodoxe aduce lumină şi în această problemă: „Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăuntele gol, poate de grâu, sau altceva din celelalte; Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său. Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este trupul dobitoacelor şi altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor.” (I Corinteni 15, 37-39). Creatorul este izvorul informaţiei structurale. Dacă un inginer proiectează un aparat, informaţia referitoare la alcătuirea şi funcţionarea aparatului se află în mintea inginerului. Informaţia referitoare la formarea unei făpturi vii este dată de Dumnezeu şi este conţinută în suflet. „Sufletul se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere.” [8]

Savanţii care au studiat cu seriozitate făpturile vii au ajuns la concluzia existenţei sufletului. Iată, de exemplu, ce scria profesorul universitar Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei: „Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau suflet – unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară, sau Dumnezeu – unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare.” [9]

În manual, în cadrul primei lecţii, mai este scris: Din primele forme de materie vie, care au avut o alcătuire simplă, acelulară, s-a ajuns la structura celulară actuală.” ([1], p. 4) Nu se arată cum s-ar fi trecut de la structura acelulară la structura celulară actuală. În plus, manualul mai conţine o contradicţie: la pagina 4 este scris că primele forme de materie vie “au avut o alcătuire simplă, acelulară”, iar la pagina 105 găsim scris că “viaţa se manifestă numai în cadrul organismelor cu structură celulară”, adică nu există viaţă în structură acelulară. Elevii nu sesizează contradicţia deoarece la prima lecţie nu citesc pagina 105. Dacă cele două afirmaţii s-ar face în aceeaşi lecţie, contradicţia ar fi evidentă.

Pentru a consolida impresia falsă că ar exista dovezi experimentale ale originii vieţii, autorii manualului pun întrebarea: “Care sunt dovezile experimentale ale originii vieţii?” ([1], p. 6, întrebarea 4). Întrebarea este pusă ca şi cum ar exista dovezi experimentale ale originii vieţii. Mai mult, există aici o eroare de logică: o eventuală “dovadă experimentală” ar aparţine prezentului, nu trecutului geologic al Pământului, şi ar fi rodul activităţii unor savanţi, nicidecum o apariţie spontană. ([4]). De aceea, noţiunea de “dovadă experimentală a originii vieţii” nu are sens.

Manualul conţine multe afirmaţii fără justificare. De exemplu, găsim scris că “apariţia florii a însemnat un progres deosebit în evoluţia plantelor”. ([1], p. 80). În primul rând, “evoluţia” nu a fost dovedită ştiinţific. În al doilea rând, constatăm că există plante fără flori şi plante cu flori, dar de aici nu rezultă că plantele cu flori ar fi provenit din cele fără flori. Floarea nu este o simplă îngrămădire de petale. Ea conţine antere cu polen şi o structură în care se va dezvolta embrionul. Aceste elemente îndeplinesc un rol precis: polenizarea. În urma procesului de polenizare, granula de polen germinează şi formează tubul polinic în care pătrund doi gameţi; din unul se va dezvolta embrionul, iar din celălalt un ţesut nutritiv pentru hrănirea embrionului. Fiecare element are un rol bine precizat în cadrul întregului. Formarea florii, polenizarea şi transformarea florii în fruct se desfăşoară după o schemă precisă. Simpla întâmplare nu poate explica această complexitate structurală şi eficienţă funcţională.

Manualul nu dă o definiţie precisă a speciei. De aceea, elevii acceptă ideea greşită a “evoluţiei” (transformarea unei specii în altă specie). La pagina 104 găsim scris că “specia este taxonul de bază cu care se lucrează în clasificarea plantelor. În natură, specia este răspândită sub formă de indivizi”. ([1]) Abia în clasa a XII-a, elevii află că “specia este o comunitate de populaţii care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii aparţinând unor specii diferite nu se pot încrucişa sexuat, sau, dacă se încrucişează, hibrizii sunt sterili.” ([21], p.4) Această izolare reproductivă este un argument împotriva ideii de evoluţie (de transformare a speciilor). Chiar dacă se obţin hibrizi, aceştia sunt sterili, deci nu pot avea urmaşi, iar “noua specie” nu mai poate continua.

Multe specii considerate „primitive” se întâlnesc şi astăzi. Procariotele sunt organisme unicelulare lipsite de nucleu tipic. Astfel de organisme sunt bacteriile şi algele albastre-verzi. ([1], p. 107-109) Ca fosile, algele albastre-verzi sunt semnalate în Precambrian ([1], p. 109). Totuşi, ele sunt şi astăzi foarte răspândite în natură ([1], p. 108). Chiar şi autorii manualului recunosc faptul că „ele sunt considerate ca un grup de evoluţie închis deoarece din ele nu s-au diferenţiat în decursul timpului alte organisme.” ([1], p. 109) Deci nu au evoluat. Întâlnim astăzi şi alte plante considerate „primitive”: flagelate, alge verzi, alge brune, alge roşii, ciuperci inferioare. ([1], p. 118-119) Deşi manualul nu menţionează, există multe “fosile-vii”, adică specii considerate primitive (care ar fi dispărut prin transformare în alte specii, după ipoteza evoluţionistă), dar care trăiesc şi astăzi. Alga colonială Botryococcus brauni, din paleozoicul inferior, trăieşte

şi în zilele noastre, fără ca în morfologia ei să se constate schimbări importante. ([7], p. 92) Psilotum este o ferigă „primitivă”, cu tulpină verde cilindrică, cu frunze mici şi puţine. Ea trăieşte şi astăzi, deşi face parte din ordinul Psilotalelor, foarte apropiat cu cel al Psilofitalelor, care au dispărut de aproximativ 150 de milioane de ani, după estimarea unor evoluţionişti. S-au păstrat, de asemenea, şi plante din ordinul Cycadeelor, ordin apărut în urmă cu 140 de milioane de ani, conform părerii unor evoluţionişti. În Africa, Asia şi Australia trăiesc în zilele noastre 100 de specii din acest ordin „primitiv”. Părea un lucru bine stabilit în ştiinţa ateistă că Metasequoia fossilis, considerat strămoşul arborelui-mamut, a dispărut în urmă cu 20 de milioane de ani. Dar iată că, în anul 1962, un student chinez, T. Wang, l-a descoperit vieţuind în pădurile din China Centrală ([7], p. 93). Se mai află în viaţă şi un alt arbore, Gingko biloba, din jurasic. Este întâlnit în formă spontană, în sud-vestul Asiei, dar e cultivat în multe parcuri şi grădini botanice din lume. ([7], p. 94). În ţara noastră, în pârâul cald Peţea, de lângă Băile 1 Mai Oradea, vieţuiesc dreţele (Nymphaea lotus, var.thermalis). Ele se menţin şi astăzi în stare spontană, după 200.000 de ani (conform unor estimări făcute chiar de evoluţionişti) ([7], p. 95). Mult timp s-a crezut că anumite specii nu mai există. Ateii s-au grăbit să afirme că acele specii s-au transformat în alte specii. Dar iată că există multe „fosile-vii”. Ele nu au evoluat, nu s-au transformat în alte specii. Până în prezent nu există nici un exemplu de transformare de acest fel. Ipoteza evoluţiei este o simplă presupunere neverificată. Uneori, chiar şi autorii manualului recunosc lipsa transformării: „muşchii nu au dat naştere, de-a lungul erelor, la nici o altă grupă de plante, şi de aceea ei sunt consideraţi o ramură  închisă”. ([1], p. 126). Iar atunci când biologii atei afirmă trecerea de la o specie la alta, ei au păreri diferite: „algele roşii sunt considerate de unii ca fiind un grup închis, iar de alţii ca fiind strămoşii cormofitelor” ([1], p. 117). „În privinţa originii ciupercilor, majoritatea oamenilor de ştiinţă (atei, n.n.) susţin că acestea au provenit din anumite alge verzi care şi-au pierdut clorofila. Există şi puncte de vedere după care ciupercile au provenit din anumite flagelate sau din diferite alge roşii, brune sau verzi.” ([1], p. 123). Din cauza condiţiilor de mediu nefavorabile, unele specii au dispărut . Aceasta nu înseamnă că s-au transformat în alte specii. Există şi astăzi specii cu număr foarte mic de indivizi; e posibil ca ele să dispară din cauza condiţiilor nefavorabile (modificări climatice, poluare). Chiar şi biologii evoluţionişti le numesc „specii pe cale de dispariţie”, nu „specii pe cale de transformare”.

Ipoteza evoluţionistă se bazează şi pe următoarea eroare de logică: se consideră asemănarea speciilor drept dovadă a descendenţei lor. De exemplu, „protalul pluricelular se aseamănă cu talul algelor verzi, de unde şi ipoteza că ferigile îşi au originea în algele verzi.” ([1], p. 127). Sporii ferigilor produc prin germinare lame verzi numite protale. Dar protalul este doar un stadiu în dezvoltarea ferigii, nu reprezintă planta adultă, pe când talul algelor verzi reprezintă chiar planta adultă. Comparaţia nu este relevantă, deoarece se compară un stadiu intermediar al unei specii cu stadiul adult al altei specii. Chiar dacă se compară stadiile adulte a două specii, eroarea de bază persistă: din asemănare se încearcă dovedirea descendenţei. În manual găsim scris că: „după structura florilor, leguminoasele sunt foarte asemănătoare cu rozaceele, din care se presupune că au derivat, în urma reducerii staminelor şi carpelelor.” ([1], p. 139). Trebuie să le spunem elevilor că din trandafiri apar tot trandafiri, nu fasole şi nici mazăre. De fapt, o cercetare mai atentă arată că florile din cele două familii nu sunt chiar atât de asemănătoare cum afirmă evoluţioniştii.

Rozacee                                                Leguminoase

floarea de măceş floarea de mazăre
5 petale egale 5 petale diferite: una superioară mai mare, două laterale, două inferioare
numeroase stamine (peste 20) 10 stamine, dintre care una liberă

Menţionăm aici un aspect interesant al manualului. La pagina 139 scrie că “după structura florilor, leguminoasele sunt foarte asemănătoare cu rozaceele”, iar la pagina 140 găsim scris: “Reţineţi că în organizarea florii de leguminoase au avut loc modificări importante faţă de rozacee.” Deci chiar şi autorii manualului recunosc faptul că există diferenţe importante. Asemănările sunt puţine şi superficiale. Dar nici acolo unde există asemănări mai importante nu rezultă descendenţa. Profesorul Nicolae Paulescu sublinia faptul că descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu implică descendenţa. ([4]) Cunoaştem aceasta şi din geometrie: teorema poate fi adevărată şi reciproca falsă. Dacă un triunghi este echilateral, atunci este isoscel. Reciproca e falsă. Din faptul că este isoscel, nu rezultă că este echilateral. Aşa şi aici: descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu implică descendenţa. Faptul că asemănarea nu implică descendenţa se vede clar şi din exemplul algelor brune, la care „talul prezintă unele analogii morfologice cu corpul plantelor superioare” ([1], p. 115). Cu toate acestea, nici evoluţioniştii nu au afirmat că plantele superioare provin din algele brune.

Concluzii

1. Ipoteza că viaţa a apărut din materia nevie prin „evoluţie chimică” este o simplă presupunere, lipsită de argumente. Trecerea de la substanţe anorganice la substanţe organice nu înseamnă trecere de la neviu la viu.

2. Există mai multe ipoteze ateiste care se contrazic reciproc.

3. În experienţele de laborator s-a eliminate oxigenul. De îndată ce condiţiile de laborator devin oxidante, sinteza organică este întreruptă.

4. Făpturile vii sunt înzestrate cu mecanisme biochimice speciale de protecţie faţă de formele reactive ale oxigenului. Fără aceste mecanisme, celulele nu ar putea supravieţui. Eventualele „celule primitive”, lipsite de aceste mecanisme complexe, ar fi fost repede distruse.

5. În aparatul lui Miller s-au obţinut câteva substanţe organice din substanţe anorganice, în absenţa oxigenului. Manualul prezintă acest rezultat drept „dovadă experimentală” a originii vieţii. Dar în aparatul lui Miller nu s-au obţinut vietăţi, ci doar substanţe organice simple.

6. Manualul afirmă apariţia spontană a unor coacervate cu „membrană proteică asemănătoare membranei celulare”. Dar membrana celulară este de natură lipidică, nu proteică. În plus, membrana celulară este dotată cu structuri speciale.

7. Creşterea coacervatelor este o creştere fizică, prin simplă absorbţie. Nu este un fenomen biologic, aşa cum este la celulele vii. Fragmentarea coacervatelor este o simplă rupere, nu o diviziune celulară.

8. Viaţa nu se reduce la simple aspecte fizice şi chimice. Substanţele integrate în biostructură au o altă comportare. Când celula moare, biostructura se transformă în materie obişnuită nevie. Există ceva nesubstanţial (nematerial) care întreţine viaţa. A fost pusă în evidenţă o matrice energo-informaţională, care conţine informaţia referitoare la forma organismului. Ea persistă şi acolo unde materialul lipseşte. De exemplu, la o frunză ruptă se păstrează conturul energetic al frunzei întregi. Biologia ateistă nu poate explica originea informaţiei.

9. Nu s-a observat până în prezent trecerea de la o specie la alta. Asemănările morfologice (geometrice) între două specii nu implică descendenţa lor.

10. Au fost descoperite fosile – organisme conservate în diverse structuri geologice, datând din timpuri vechi. Pentru că nu au mai fost găsite exemplare în viaţă, evoluţioniştii s-au grăbit să afirme că acele specii s-au transformat în alte specii (au evoluat). Dar recent au fost găsite şi exemplare în viaţă; de aceea au fost numite „fosile-vii”. După estimarea unor biologi evoluţionişti ele au rămas nemodificate după sute de milioane de ani, deci nu au evoluat.

11. Condiţiile nefavorabile de mediu au dus la dispariţia unor specii, nu la apariţia lor.

[1] Marin Andrei, Ion Popescu, Florica Mărăscu, Maria Şoigan, Biologie IX, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1996.

[2] I. Teodorescu, L. Gavrilă, M. Matei, V. Braghină, F. Ţibea, I. Bădără, Biologie. Genetică, ecologie, evoluţionism, VIII, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997.

[3] Gh. Mohan, P. Neacşu, Teorii, legi, ipoteze şi concepţii in biologie, 1992.

[4] Ion Vlăducă, Elemente de Apologetică Ortodoxă, Ed. Bizantină, 1998.

[5] C. B. Thaxton, W. L. Bradley, R. L. Olson, Misterul originii vieţii. Reevaluarea teoriilor actuale, Philosophical Library. Inc., New York,

1984.

[6] Constantin Dumitrescu, Brad Segal, Rodica Segal, Citoprotecţia şi alimentaţia, 1991.

[7] Tudor  Opriş, Mica enciclopedie pentru tineret, cartea 2, varietatea lumii vii, 1994.


[8] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

 

[9] N. C. Paulescu, Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale, în Fiziologie filosofică, I, p. 134.

Anunțuri

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. Psihedelicul said, on 09/11/2010 at 14:46

    Vezi, te rog, şi acele cercetări prin care a fost pusă în evidenţă scăderea, în momentul morţii, a masei corpului cu câteva grame.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: