Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Umilirea României de către Alianţa Israeliţilor şi de către B’nai B’rith

Posted in Cugetări, Istorie by Mirean on 09/09/2010

Leon Gambetta trimite o scrisoare fermă guvernului român: “Franţa nu va recunoaşte independenţa ţării voastre fără ca voi să fi recunoscut drepturile civile tuturor evreilor, fără nici o distincţiune”.

Evreii khazari nu se puteau împăca cu ideea că un “popor neînsemnat” li se poate opune tocmai pe meleagurile unde întrevedeau posibilitatea creării unui fel de Nou Israel, în care ei să reprezinte aristocraţia privilegiată, iar băştinaşii români, forţa brută de muncă.

Bogdan Petriceicu Haşdeu publica, tot în anul adoptării Constituţiei, 1866, la Bucureşti, lucrarea Studii asupra iudaismului, în care arăta că evreii, nu numai de la noi, dar din întreaga lume, sunt caracterizaţi de hidoasa cununie a trei calităţi negative: tendinţa de a câştiga fără muncă, lipsa simţului de demnitate şi vrăjmăşia contra tuturor popoarelor. Totodată, evreii se ocupă cu specula, cu cămătăria şi schimbul banilor, iar acolo unde a pătruns un evreu, e greu să-i fie concurent un creştin, căci evreii formează o adevărată asociaţie de ajutor împotriva restului lumii.

Brătianu este atacat şi acuzat de organismele evreieşti mondiale. Opinia publică străină este asaltată de blamări asupra românilor. Apar însă şi articole de apărare a României. Eugen Carada publică în 1867, în periodicul Le Siecle, studiul Les israelies, le vagabondage et le ministre Bratiano. În acelaşi an, Ernest Desjardins publica, tot la Paris, lucrarea Les Juifs de Moldavie, arătând că evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiese, că nu vor să urmeze şcolile româneşti, că se sustrag serviciului militar şi se ocupă cu camătă.

Faţă de acuzele ce îi erau aduse din afara ţãrii în “chestiunea jidoveascã” ca Ministru de Interne, Mihail Kogãlniceanu rãspunde în iunie 1869 Ministrului de Externe al României:

“În România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică. În România, jidovii nu constituie numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente… Toţi acei care au vizitat Principatele [Române], şi îndeosebi Moldova, s-au înspăimântat de aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l înfăţişează israeliţii polonezi care împovărează oraşele noastre. Când ei au cercetat mai în fond comerţul, industria şi mediile de convieţuire a acestei mulţimi, aceşti călători s-au spăimântat şi mai mult, căci au văzut că jidovii sunt consumatori fără a fi producători. Şi că marea, şi pot zice, singura şi principala lor industrie, este debitul băuturilor… Miniştrii ai României, ai unei ţări cu un regim constituţional, noi nu putem guverna decât conform cu voinţa naţiunii. Suntem datori a ţine seama de trebuinţele, de păsurile şi, până la un oarecare punct, chiar şi de prejudiţiile ei… Aceasta dovedeşte marea iritaţiune din partea populaţiunilor române, provenită din grele suferinţe şi din o legitimă îngrijire, căci este vocea unei naţiuni ce se simte ameninţată în naţionalitatea şi în interesele sale economice. Această voce o pot înăbuşi, dar nu este permis nici unui ministru român, de orice partid ar fi, de a nu o asculta. De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi.”

La rândul sãu, Principele României, Carol I, viitorul rege al ţării, îi scria tatălui său, în 1872:

“N-am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încât să ne sileascã a li le da. Asta ar duce la căderea actualului minister (guvern). Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdată”.

În februarie 1873 Carol I îi scrie din nou tatălui său:

“Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia ce acţiune vătămătoare are evreul asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”.

Lupta era însă inegală! Posibilitatea evreilor de acces la urechile presei şi a puterilor europene era superioară celei a românilor sau a prietenilor lor. Atacurile contra României continuă şi se înteţesc mai ales în perioada Războiului de Independenţă al României. Evreul Isidor Loeb publica în 1877, la Paris, lucrarea La situation des Israelites en Turquie, en Serbie et en Roumanie, înşelând publicul că evreii sunt persecutaţi de către români, expulzaţi şi înecaţi în Dunăre, ceea ce determina ziarul italian Fanfulla să scrie la 20 octombrie 1877 că românii, în timp ce luptă cu Imperiul Otoman pentru obţinerea independenţei, sunt atacaţi pe la spate de lumea civilizată “cu vechea artilerie a chestiunii israelite”. Asta nu a fost tot!

Anul următor, deşi învingători alături de ruşi în Războiul de Independenţă, numit de europeni şi războiul ruso-turc sau războiul din Balcani, românii s-au trezit blocaţi de evrei în recunoaşterea independenţei lor de către puterile occidentale. Leon Gambetta trimite o scrisoare fermă guvernului român: “Franţa nu va recunoaşte independenţa ţării voastre fără ca voi să fi recunoscut drepturile civile tuturor evreilor, fără nici o distincţiune”.

Prilejul umilirii României de către Alianţa Israeliţilor şi de către B’nai B’rith, a fost oferit de către Congresul de la Berlin din 14 iunie 1878. La acest Congres, reprezentanţilor României învingătoare (care făcuse mari sacrificii materiale şi jertfe umane în războiul contra turcilor din 1877-1878), Ion Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, li s-a permis să ia parte numai ca informatori, ca să prezinte punctul de vedere al românilor într-o singură şedinţă şi apoi să părăsească sala. România nu era tratată ca o ţară învingătoare deoarece interesele evreilor nu erau satisfăcute de legislaţia internă, îndeosebi de Constituţie.

Evreii în România

Anunțuri

2 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. chemanonim said, on 15/07/2013 at 20:32

    doresc sa preiau din cind in cind si de pe la dumneavoastra cite un articol, se poate?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: