Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Punct şi de la capăt

Posted in Cugetări, Poezie by Mirean on 12/04/2010

Sfîrşeşte chiar cînd se cădea să-nceapă
această viaţă răstignită-n trup:
abia strunită carnea mea sireapă,
din chinga ei stau gata să mă rup.

Aproape-un veac, necopt luptai cu mine,
iar astăzi pîrga, ce-mi veni cu greu,
nu-mi lasă timp să mai sporesc în bine
spre mîntuirea sufletului meu.

În urmă, poate, fu o zdroabă mare,
dar ce departe-s încă de-a-mplini
măsura milei Tale răbdătoare
de-a crede-n noi, oricît Te-am răstigni!

Încît mă-ntreb: atîta nevoire
ne-ar fi de vreun folos în sinea ei
de n-ar fi pus nebuna Ta iubire,
prin cruce, lumii, neclintit temei?

Pustia asta, Doamne, nu-i nimic,
iar eu sînt nimeni, orişice aş face:
doar pe spinarea Ta mă mai ridic,
doar rostul Tău e bun şi nu mă tace.

Crezură poate fraţii că mi-e drag
să şed aici, şi singur, şi departe…
De-ar fi aşa, mă jur pe-al morţii prag
c-aş fi fugit demult în altă parte.

Şi chiar vă zic: de veţi simţi vreodată
pe-aici vreo tihnă sau vreo desfătare,
şi-n nevoinţe inima-mpăcată,
mai bine să fugiţi în lumea mare!

Pustia nu-i prieten, ci duşman,
şi-i rostul ei să fie cît mai rea;
de-o veţi urî la fel ca pe satan,
atunci la cer să mergeţi s-ar putea.

Păzeşte, Doamne, lumea de dulceaţă
şi fraţii toţi de dragostea de sine,
iar în acest nesfînt tîrziu de viaţă,
mai fă-Ţi o dată milă şi cu mine.

O, da, te ştiu stăpîn peste soroace
şi fără greş în dreapta socotinţă,
dar de hatîrul rugilor sărace,
mai dă-mi măcar o zi spre pocăinţă!

Şi fă-i pe fraţii-aceştia să mă vadă
aşa cum sînt, o biată rană vie,
iar pentru draci o prea uşoară pradă,
de nu mi-ai da mereu pe datorie.

Ruşine mi-e şi-aşa cumplit mă doare
că mor nemernic, aşteptînd pomană,
cînd am avut o viaţă la picioare
să pot scăpa de silă şi prihană!

Iar mai nevrednic dacă sînt în toate
decît eu ştiu ori alţii mă socot,
nu mă lăsa sminteală vreunui frate
şi scuipă-mă din gura Ta de tot!

Mai bine-n iad să-mi fie veşnic chinul
decît să spurc înaltul ce-l visai:
chiar de mă lepezi, Tu rămîi Divinul
şi-a şti că eşti mi-e cel mai dulce rai.

Şi trist a amuţit, cu ochii-n sus,
dar n-am văzut tristeţe-aşa senină,
iar faţa lui, deşi era-n apus,
se-nrourase toată de lumină.

Autor: Răzvan Codrescu


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: