Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Fără durere, nimic bun nu-i în viaţa noastră

Posted in Cugetări by Mirean on 06/02/2010

Putin sa fim atenti, ca la felul cum se nasc pruncii, pen­tru ca daca am fi  mai atenti am intelege, ca din pan­te­cele mamei lor, din pan­te­cele nea­mu­lui lor, rasar pruncii. Dupa cum a fost viata nea­mu­lui, asa e si viata prun­cu­lui, si Dom­nul, totusi, nu lea­pada nea­mul sau. De aceea trim­ite din cand in cand ast­fel de prunci lumi­nati, ca sa trezeasca nea­mul la ade­var, la viata, la lumina. Si ce e aceea sa te pocaiesti, decat sa te luminezi, sa-ti vezi pacatele tale, sa te doara, ca fara durere nimic bun nu e in viata noas­tra. Fara durere nimic bun nu-i in viata noas­tra. De ce? Cum vine asta? Foarte sim­plu, pen­tru ca orice nastere e cu dureri. Si chiar daca de exem­plu, in mod tainic si min­unat Maica Dom­nu­lui a nascut fara durere, asa cum stim, cu taina mare, ramanand Fecioara si inainte, si in tim­pul nas­terii, si dupa, iata, ca pana la rastig­nire a tot suferit, si durere multa a fost, pen­tru ca tre­buia prin durere sa Se preaslaveasca Dum­nezeu. Dur­erea tre­buie suferita.

Avem de aceea doua tipuri de durere: durere in sufer­inta, rodi­toare si biruitoare si lumi­na­toare, si durere chin, dur­erea crimei, dur­erea raului, dur­erea fara de roada. Iar sfin­tii ne-au chemat sa vedem, sa intelegem, cum e acea suferinta?

Ganditi-va la viata Sf. Ioan, traia in pustie, se imbraca cu haine din par de camila, se strangea cu curea si manca lacuste si miere sal­bat­ica. Intrebati-va: Oare ce fel de albine erau ace­lea care lasau sa ia din mierea lor? Cat har de la Dum­nezeu –  lucrul acesta! Si daca albinele aces­tea ale noas­tre, cumva, obis­nu­ite, abia iei  mierea lor, daramite de la cele sal­bat­ice. Dar Dum­nezeu implineste cuvan­tul: „Sa nu va ingri­jiti ce veti manca, cu ce va veti imbraca si cu ce va veti satura, ca de toate aces­tea, Dum­nezeu are grija”. El ne cheama ca prin pocainta, prin trezire, prin schim­barea gandirii noas­tre, prin restau­rarea Evanghe­liei ca lumina, ca unica lege a fiin­tei noas­tre, sa dobandim bucu­ria vie­tuirii in cer si ast­fel sa ne lasam de Dum­nezeu gri­jiti, si imbra­cati, si hran­iti. Dar fara durere nu se poate pen­tru ca nimeni astazi nu e in stare sa faca lucrul acesta, fara durere. Dur­erea apare pen­tru ca mereu duhul lupta impotriva trupu­lui, si trupul lupta impotriva duhu­lui,  ca trupul acesta s-a impaien­jenit si s-a imbatat cu multe patimi. Si acolo in inima noas­tra, in loc sa se sadeasca si sa se adune vistierii nenu­marate ale bucuri­ilor celor duhovnicesti, din pacate inca din prun­cie, inca din neam, inca din pan­te­cele maicii noas­tre, noi strangem acolo patimi. Pen­tru ca asa le primim, si in loc sa lup­tam impotriva lor, mai mult le inmul­tim. Ce e oare un mugure? Ce rost are un mugure, un nou nascut? Ros­tul lui de Dom­nul acesta este: ca hranindu-se cu apa, cu seva cea amara, a radacinilor, prin lumina soare­lui Hris­tos, transformandu-se prin durere si sufer­inta asumata, sa daruiasca inapoi nea­mu­lui sau — radacinilor, seva dulce.

Sa fie de bucu­ria invierii, iar asta nu e decat prin sufer­inta, prin coacere, prin multa rab­dare. De aceea, vazand iata si chemarea sfin­tilor, si in primul rand a Sf. Ioan Boteza­torul, sa ne rugam lor, pen­tru ca sa stiti, de aceea noi azi nu mai avem nici un fel de roada, pen­tru ca,  cau­tam sa facem lucrurile sin­guri, si sin­guri, ele nu se pot face. Dom­nul a spus clar: „Fara de Mine nu puteti face nimic”. Si noi cau­tam sa rezolvam lucrurile. Cu voile noas­tre, mergem in Americi, cu neputin­tele noas­tre, mergem pe ici, pe colo. Cu nevoile noas­tre mergem iarasi la fel de fel de relatii si aran­ja­mente, doar le-om rezolva. Dar nu punem genunchiul jos, nu facem o metanie, nu tinem un post, ca ce e pos­tul decat recunoast­erea neputin­telor, acesta este pos­tul, decat trezirea durerii, acesta este pos­tul.  Am pos­tit, acum ne bucu­ram, si ne-am bucu­rat pana acuma de praznuir­ile cele min­unate. Si totusi, unde ne este pos­tul nos­tru? Ca pos­tul nos­tru ar tre­bui sa fie zil­nic, ca spune acolo fru­mos Evanghe­lia: ca unii deosebesc zilele una de alta, iar altii judeca toate zilele la fel. Ce inseamna asta? Inseamna sa facem si una si alta, adica sa avem zile deosebite dand impor­tanta fiecaruia, dar si sa lasam mereu, ca lacrima durerii, sa fie mereu prezenta, ca sa nu uitam.  Sa nu uitam cine sun­tem, sa nu uitam la ce sun­tem chemati; o femeie gravida, oricum ar fi, orice zi ar fi pen­tru ea, sar­ba­toare sau altceva, tot gravida este, si duce gra­vid­i­tatea. Desigur, cu bucurie o duce, dar o duce.

Noi uitam de ros­tul nos­tru, ca tre­buie sa nastem din nou sufletele noas­tre, ca tre­buie sa venim in Bis­er­ica, si putin cate putin, sa ne cla­tim, sa ne cura­tim, si ast­fel sa ne innoim, cum spunem la fiecare liturghie: „Doamne, innoieste-ne pe noi cu put­erea Sfan­tu­lui Tau Duh. Doamne, reaseaza-ne pe noi in cura­tia Botezu­lui; Doamne, reaseaza-ne pe noi in calea Ta, in calea luminii, a intelep­ci­u­nii, a rab­darii, a bucuriei, si mai ales, in cea a sufer­in­tei”. Sa stiti ca, fara sufer­inta, omul n-ar avea cum sa se trezeasca. De aceea, e de mare folos sufer­inta. Dar cea inte­leapta, care-l face pe om sa se bucure ca Dom­nul este prezent langa el. Si-l sus­tine si-l ajuta sa poata sa renasca, ca e grea renasterea aceasta. Sa-ti tai patim­ile, tare greu e, de multe ori devii neputin­cios, si vezi pacatele tale, si vezi cat de rau faci, totusi, nu te opresti. Cum Doamne, nu ma opresc? Pen­tru ca m-am imbatat, pen­tru ca am gre­sit, pen­tru ca am jude­cat. Pen­tru ca harul s-a luat, a ple­cat de la mine ingerul, sfin­tii s-au lep­a­dat de mine pen­tru ca i-am scar­bit, si atuncea, raman gol si fara de aju­tor, si mintea mea devine goala, inima mea devine de pia­tra, si desi vad pacatele si greul acesta, ca si cum n-as mai intelege nimic, si merg inainte pas cu pas din ce in ce mai adanc, in miz­e­ria aceasta, in inti­naci­unea, in por­caria asta de pacate in care traim, zi de zi, cu jude­cata, cu fel de fel de alte rautati, cu pizma, cu gandire, cu rautate, cu tinerea de minte a raului, cu multumire.

Si une­ori zam­bim si ne facem pla­cuti celor­lalti, ca e o mare min­ci­una, dar la ran­dul nos­tru, altceva traim, si dintr-o data ne dam seama: „Doamne, cineva spunea aseara, cum sa vin eu in Bis­er­ica asa? Mai bine nu mai vin.” Mare gre­seala. Vino ca vame­sul. Spune si tu acolo: Doamne iarta-mi sufle­tul meu plin de inti­naci­une, plin de spur­caci­une, plin de balarii. Doamne, Doamne iarta-ma.  Inima mea nu pri­cepe, mintea ar vrea sa zica mai multe, dar inima e de pia­tra. Doamne, iarta-ma. Iarta-ma Doamne pen­tru toate ale mele, iarta-ma Doamne pen­tru nepasare, ca m-am imbatat sin­gur, cu pro­pri­ile mele betii. Iar betia nu inseamna nea­parat imbat­are cu alcool, ci cu toata par­erea de sine. Inseamna uitare de Dum­nezeu, uiti de Dum­nezeu, uiti de tine, uiti de ros­tul, de chipul tau cel dum­nezei­esc, si te afunzi asa, tras de miro­suri, si de gus­turi si de sim­turi, pana in adan­cul balari­ilor. Si totusi, Dom­nul, ne vrea, ne  striga si ne cheama: Pocaiti-va ca s-a apropiat impara­tia cerurilor. Sa urmam si noi aces­tui cuvant, sa ne ridicam si noi ca sa nu pier­dem man­tuirea. Sa nada­j­duim si noi in marea mila a lui Dum­nezeu. Sa strigam: Slava Tie Doamne, pen­tru marea Ta bunatate. Doamne, Iis­use Hris­toase, Fiul lui Dum­nezeu, miluieste-ma pe mine pacato­sul. Amin.

P. Ioan Sismanian – predica la prăznuirea Sf. Ioan Botezatorul

Sursa: aici.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: