Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Traian Dorz – Înspăimântătoarea singurătate

Posted in Cugetări by Mirean on 04/02/2010

Înduratule şi nepreţuitule Prieten al tinereţii mele, marile iubiri se pot vedea numai în clipa marilor hotărâri?

Iubirea care îşi poate târî marile ei aripi prin praful nedespărţirii de cealaltă este adevărata iubire.
Abia atunci Ţi-am văzut-o.

Atunci Ţi-am văzut minunea dragostei Tale pentru mine, nemărginirea milei tale, starea mea jalnică, spaima Ta pentru soarta şi viitorul meu.
Ai dat la o parte zidul care ne despărţea şi ai trecut înapoi la mine, peste muntele de gheaţă care se prăbuşise între noi.
Ţi-ai strâns aripile mari şi puternice şi Te-ai aşezat iarăşi resemnat şi milostiv lângă mine, cuprinzându-mi capul obosit la Pieptul Tău.
Ştergându-mi lacrimile neputincioase şi calde ce îmi şiroiau pe mâinile Tale, mi-ai zis:
– Nu mai plânge! Rămân şi Eu.
Nu pot să merg fără tine. Nicidecum nu pot să te las. Cu nici un chip nu pot să te părăsesc.
Te voi aştepta până vom putea merge iarăşi împreună.
Nu pot pleca singur.
Mi-am rezemat capul pe umărul Tău puternic şi bun.
Am simţit toată inima topindu-se în mine.
Mi-am plecat şi mai mult faţa, pentru ca lacrimile mele să poată curge şi mai din plin, nevăzute, în poala Ta.
Soarele vieţii mi s-a ivit strălucind din nou, înviindu-mă ca dintr-o moarte înspăimântată.
M-am ridicat din prăbuşirea mea şi, începând din nou să nădăjduiesc, încercam să mă înalţ spre credinţa mea cea dintâi.
O, Mântuitorul meu, Prietenul tinereţii şi salvării mele, eu nu pot acum. Dar Tu ştii că eu doresc atât de mult să vină vremea să pot.
Nu pot să zbor acum, dar mă voi târî pe urmele Tale, oricât de aspru va fi drumul meu după Tine.
Şi oricât de adânc îmi vor sfâşia pietrele ascuţite tălpile picioarelor mele slabe.
Nu mai pot trăi în singurătate.
Singura mea dorinţă este să mor sau să trăiesc lângă Tine.
Dar, Dumnezeul meu slăvit, cât de neputincios îmi este sufletul şi cât de legată inima!
Ce înalt este muntele dragostei Tale şi ce sus este este vârful lui însorit!
Când îl vom putea sui noi oare şi când voi ajunge, în sfârşit, acolo unde ar trebui să fiu acum de mult?
Iată, dacă dau, de ce mai cântăresc?
Dacă lupt, de ce îmi mai număr rănile?
Dacă iubesc cu adevărat, de ce îmi mai număr rănile?
Dacă iubesc cu adevărat, de ce mai aştept să mi se răspundă la fel?
De ce mai sunt încă şi acum atât de mult tot eu şi atât de puţin Tu? Deşi ştiu atât de bine ce trebuie să fiu şi să fac!
Astupă-mi mai repede, Iubitule, văile mele adânci şi coboară-mi mai repede muţii Tăi înalţi.
Îndreaptă-mi mai deplin căile mele strâmbe şi netezeşte-mi mai frumos drumurile zgrunţuroase.
Ca să ajung o dată cu Tine unde ar fi trebuit să fiu de mult.

( Traian Dorz ,,Prieten tinereţii mele” )
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: