Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Despre harul trezirii

Posted in Învățătură Ortodoxă by Mirean on 18/01/2010

“…printre diferitele lucrări ale harului care ne trezeşte, una care e în mod deosebit vrednică de luare-aminte este cea pe care Dumnezeu o foloseşte pentru a trezi un păcătos ce a mai trăit şi înainte o astfel de trezire, dar a căzut iarăşi în păcat şi mai ales în acele păcate de moarte obişnuite lui. Cu cât mai des se repetă  aceste căderi, cu atât mai mult slăbeşte imboldul de îndreptare, căci inima lui se obişnuieşte…cu căderile şi căderile în păcat trec în rândul întâmplărilor de zi cu zi ale vieţii sufletului.
Odată cu această slăbire, el şi încetează a mai fi un simţământ plin de putere după cum ar fi de fapt propriu să fie, apropiindu-se tot mai mult de sfera cugetării şi devenind până la urmă nimic mai mult decât un simplu gând şi o amintire. Acest gând este încuviinţat o vreme, dar apoi doar tolerat, şi aceasta fără supărare, însă cu nepăsare, fără a-i acorda vreo atenţie deosebită. După care începe să plictisească, devine ceva de care trebuie să scapi cât mai iute cu putinţă. Până la urmă stârneşte chiar dezgust şi vrăjmăşie faţă de el – păcătosul nu numai că nu îl suferă, ci îl urăşte, îl vânează şi îl izgoneşte. În mod corespunzător, credinţa că o viaţă duhovnicească mai bună e de trebuinţă începe să se stingă. La început nevoia de schimbare pare  doar posibilă. Mai târziu se învăluie în îndoială sub forma semnelor de întrebare cu privire la diferitele ei aspecte, iar mai pe urmă începe să pară chiar nefolositoare şi lipsită de însemnătate, străină. În cele din urmă, se ajunge lăuntric la o hotărâre de genul “trăieşte cum ţi-e voia – totul e în regulă. Toate celelalte nu sunt decât necazuri în plus”. Aici omul a atins adâncul răului şi al nepăsării. Starea sa este a unuia care nu s-a mai trezit niciodată.

E limpede că mântuirea acestui om e în mare primejdie. Mila lui Dumnezeu e mare, dar până şi ea  s-ar putea să nu mai poată face nimic  cu el. […]Este urmarea unei vieţi fără rânduială şi a nesocotirii  nevoii de trezire prin har, care ar trebui să se întipărească cu deosebire în mintea celor ce duc lipsă de ea. […] Prin urmare, deşi nu trebuie să deznădăjduim de puţina noastră întoarcere şi mântuire oricât de slabă ar fi chemarea de întoarcere la o viaţă de virtute, trebuie însă întotdeauna să cugetăm cu frică  şi cu cutremur la firea noastră cea neputincioasă. Oare nu ne-am cufundat atât de adânc încât am ajuns la cea din urmă şansă de a mai primi trezirea prin har ? Oare nu cumva am stăvilit toate pornirile pe care harul dumnezeiesc, dorind neîncetat mântuirea noastră, le-ar fi avut de a lucra asupra noastră ? Oare nu o fi aceasta ultima dată când harul s-ar mai putea apropia de noi pentru a ne face să ne venim în fire şi a înceta starea noastră ticăloşită ? Astfel, oricât de slabă ar fi chemarea, trebuie cu atât mai iute să ne grăbim să o ascultăm cu toată hotărârea, deşi aceasta ar cere mai mult discernământ şi să o întărim cu toată puterea libertăţii noastre omeneşti[…]. Trebuie să ne deschidem[harului], căci prin căderile noastre am devenit tot mai împietriţi  şi mai închişi faţă de har… »

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Calea spre mântuire(Cap. VI)

Sursa: aici.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: