Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Despre rîvna dumnezeiască

Posted in Învățătură Ortodoxă by Mirean on 14/01/2010

As vrea, daca s-ar putea, sa fac muzicanti din piatra, dantuitori din nisipul lacului si cantareti din frunzele tuturor copacilor din munti, astfel incat acestia sa ma poata ajuta sa-L slavesc pe Domnul – si astfel incat glasul pamantului sa poata fi auzit in mijlocul cetelor ingeresti!

Fii oamenilor se imbuiba la masa Stapanului absent si nu canta pentru nimeni in afara lor insile si pentru gurile lor pline care, in cele din urma se vor intoarce in tarana.

Cumplit de trista este orbirea fiilor oamenilor, care nu vad puterea si slava Domnului. O pasare vietuieste in padure si nu vede padurea. Pestele inoata in apa si nu vede apa. Cartita vietuieste in pamant si nu vede pamantul. Cu adevarat, asemanarea omului cu paserile, pestii si cartitele este grozav de trista.

Oamenii, ca si animalele, nu dau atentie la ceea ce exista cu supra-abundenta, ci isi deschid ochii asupra a cea ce este rar sau exceptional.

Exista o supra-abundenta de Tine, o, Doamne, rasuflarea mea, de aceea oamenii nu Te vad. Tu esti mult prea vadit, o, Doamne, suspinul meu, si de aceea atentia oamenilor e abatuta de la Tine si indreptata spre ursii polari, spre raritati aflate la distanta.

Tu Ii slujesti pe slujitorii Tai prea mult, dulcea mea credinciosie, de aceea Tu esti supus dispretului. Tu Te ridici spre a aprinde soarele deasupra lacului prea devreme, de aceea somnorosii nu Te pot suporta. Tu esti prea ravnitor in a aprinde lampile de veghe pe bolta cerului noaptea, ravnirea mea neintrecuta, iar inima cea lenesa a oamenilor graieste mai mult despre un slujitor indolent decat despre ravna.

O, dragostea mea, as vrea sa-i pot face pe toti locuitorii pamantului, apei si vazduhului sa Iti psalmodieze imne Tie! As vrea sa pot stinge lepra de pe fata pamantului si sa preschimb aceasta lume desfranata la fecioria cea dintai a ei, cu care Tu ai creat-o!

Cu adevarat, Dumnezeul meu, Tu esti tot atat de maret cu sau fara lume.

Tu esti la fel de maret, chiar daca lumea Te slaveste sau daca lumea Te huleste. Dar cand lumea Te huleste, Tu pari a fi chiar si mai maret in ochii sfintilor Tai.

Rugaciunea a VII-a de pe Malul Lacului de Sfantul Nicolae Velimirovici, Editura Anestis, 2006
Preluat de aici.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Despre lupta cu patimile

Posted in Învățătură Ortodoxă by Mirean on 14/01/2010

1) Exista ganduri subtiri si ganduri foarte subtiri; exista ganduri grosiere si foarte grosiere. Pe acestea din urma poate simti oricine; primele insa se strecoara pe neobserva in clipa salasluirii lor in inima, vadindu-se mai tarziu prin lucrare. Ele par a fi mai degraba altceva decat ceea ce sunt ele de fapt. Ar trebui, prin urmare, sa nu te mai increzi in propria-ti liniste, bunatate si curatie nici macar o iota, ci intotdeauna sa fii prudent in ceea ce le priveste; urmareste cu atentie mersul treburilor si vezi ce ganduri le insotesc si cu care ganduri se ispravesc pentru ca prin aceasta sa le judeci pe cele ce s-au furisat de la inceput in inima.

Pe langa toate acestea, e foarte bine sa avem un prieten de incredere un ochi scrutator va observa de indata din afara ceea ce se ascunde in noi, desi noi s-ar putea sa nu bagam de seama. Cand vorbim de ganduri foarte subtiri, nu ne referim numai la cele ale duhului. Gandurile pot veni si dinspre suflet si dinspre trup. Insusirea lor caracteristica este subtilitatea, furisarea in adancuri, astfel incat persoana crede ca lucreaza in curatie, fara vreo intinaciune a patimilor, cand de fapt lucreaza din patima. Pricina acestei [inselaciuni] este inca nepovatuita curatie a inimii, sau, mai exact, o discernere deocamdata putin sporita intre ceea ce este firesc si ceea ce este nefiresc. Cand acestea vor spori, gandul subtire si foarte subtire va deveni grosier si foarte grosier, fiindca atentia va fi ascutita de experienta si va invata simtamintele inimii sa discearna binele si raul.

2) Sunt ganduri, pofte si patimi care vin pe neasteptate sub chipul unor tulburari trecatoare dar sunt si unele cu mult mai statornice, care tin zile, luni sau chiar ani la rand. Cele dintai sunt usoare, cu toate acestea nu trebuie trecute cu vederea. Sa fim cu multa luare-aminte insa nu atat la ele, cat la insiruirea lor. Vrajmasul are o lege a lui – nu ne ataca de la inceput cu patima intreaga, ci ne-o inradacineaza printr-un gand si prin deasa repetare a lui.

Poate ca primul gand l-am izgonit cu manie, insa un al doilea si un al treilea le primim cu mai mare ingaduinta si atunci se naste pofta si patima; si de aici mai e un pas pana la invoire si faptuire. Aceste ganduri care vin fara de incetare sunt impovaratoare si ucigatoare. Lor, mai mult decat oricaror altora, le apartine numele de ispititoare. Despre acestea se cuvine sa stim ca nu sunt de la fire – desi dupa trasaturi sunt asemanatoare cu ea – ci sunt intotdeauna de la cel viclean. Domnul le ingaduie anume pentru a ne curati, pentru a ne incerca si a ne intari dragostea, credinta si statornicia si pentru a plasmui cu mai multa intelegere omul launtric. De aceea trebuie sa le rabdam cu bucurie, chiar daca sunt prea pline de amaraciune pentru o inima in care s-a pogorat harul de curand. Acestea sunt de fapt ispite precum: hula, deznadejdea si necredinta. Lucrul de capetenie este sa nu inclinam spre ele, sa nu le primim si sa tinem inima neinrobita de ele, separandu-le de noi insine si de libertatea noastra de a gandi si de a crede.

3) Gandurile cu care trebuie sa ne luptam nu sunt intotdeauna rele; de multe ori, ele pot sa para bune, iar cel mai adesea par inofensive. Cu privire la cele nelegiuite exista o singura regula – sa le izgonim de indata. Celelalte doua [feluri de ganduri] trebuie judecate sau cantarite. Dupa cum arata si virtutea de toti laudata a deosebirii gandurilor, adica [de a sti] pe care sa le primim si pe care sa le izgonim, nu se poate intocmi o lege pentru asa ceva. Sa afle fiecare din propria experienta, pentru ca nu vom intalni niciodata un om ale carui reguli sa poata fi aplicate intocmai de noi, in orice imprejurare ne-am gasi. Mai bine e sa procedezi asa: sa-ti stabilesti o ordine a lucrurilor – sa te tii de ea si sa izgonesti tot lucrul nou se iveste, oricat de bun ar parea el. Chiar daca un gand nu are nimic rau in sine sau in urmarile lui, nu te misca spre dansul de indata, ci rabda o vreme, pentru a nu face nimic pripit. Unii au asteptat cinci ani de zile pana au implinit un gand. Legea cea mai importanta este aceasta: sa nu te increzi in mintea si in inima ta si sa marturisesti fiecare gand parintelui tau duhovnicesc. Nesocotirea acestei legi a fost dintotdeauna si inca este pricina inselaciunilor si a caderilor mari.

4) Gandul cel rau ispiteste, pe cand cel ce pare a fi bun amageste, asa incat cel ce este biruit de primul se socoteste printre cei ce au pacatuit sau au cazut, insa dar cel ce se biruie de al doilea se afla intr-o stare de amagire; este oare cu putinta sa zugravesti toate inselarile, cu inceputurile si insusirile lor? Trasatura lor de capetenie este aceea ca persoana in cauza se socoteste cu toata taria a fi ceva ce de fapt nu este – crede de pilda, ca este chemata sa-i invete pe altii sau are darul unei vieti nemaiauzite etc. Radacina si izvorul acestor pareri de sine este gandul foarte subtire ca “eu sunt ceva si inca ceva insemnat. Cel ce e nimic si praf si cenusa cugeta despre sine ca ar fi ceva, iar vrajmasul se alipeste de aceasta inchipuire de sine foarte subtire si-l prinde in mrejele sale viclene pe om. Pe langa acestea, fiecare gand subtire de care nu ne dam seama ne tine in inselare, iar noi credem ca de fapt suntem calauziti de un gand bun si evlavios. Acestea fiind spuse, putem afirma fara putinta de tagada ca nu este minut in care noi sa nu zacem in inselare; umblam printre fantome si suntem ademeniti si inrobiti de ele intr-un chip sau altul; si asta se intampla din pricina ca raul salasluieste inca in noi, nefiind izgonit, pe cand binele este pe dinafara, motiv pentru care ochii nostri [launtrici] sunt incetosati.

(…)

Prin urmare, pentru a stoarce toata patima e necesar sa lucram prin cele potrivnice ei, astfel incat fiecare fapta care patrunde in puteri sa izgoneasca partea corespunzatoare de patima. Savarsirea a cat mai multe fapte de acest fel va sili toata patima sa iasa afara. Aceasta metoda, daca se foloseste cum trebuie, este atat de puternica incat, dupa ce-o vei fi folosit de mai multe ori, vei simti deja slabirea patimilor, usurinta si libertate, cat si o anumita lumina in suflet. Razboiul mintii nu face decat sa alunge patimile din constiinta; totusi patima ramane ascunsa si inca vie. Si atunci faptele potrivnice vin sa zdrobeasca capul sarpelui. Totusi, aceasta nu inseamna ca poti curma de acum razboiul mintii. El trebuie sa continue intr-o stransa impreuna-lucrare cu savarsirea faptelor potrivnice, pentru ca altminteri poate ramane cu desavarsire sterp, putand chiar sa inmulteasca patimile in loc sa le imputineze, deoarece de faptuirea potrivnica unei patimi se poate lipi o alta. De pilda, postul se poate insoti cu slava desarta. Daca nu ne dam seama de aceasta, atunci toata truda noastra va fi zadarnica. Razboiul mintii impreuna cu razboiul activ vor lovi patima si dinauntru si din afara si o vor nimici la fel de repede precum piere un dusman impresurat si atacat si din fata si din spate.

10) In aceasta lupta sustinuta de indreptare a noastra trebuie sa tinem seama de randuiala si ordinea binecunoscute si, cladind aceasta structura, sa ne indreptam atentia asupra firii patimilor, si in general, asupra caracterului nevoitorului si asupra faptelor bune menite sa sustina aceasta activitate. In primul caz trebuie sa avem drept tinta patimile de capetenie: iubirea de placeri, iubirea de arginti si cugetarea trufasa. Apoi sa ne nevoim in necrutarea si mania fata de sine, in supunerea fata de altii si in a ne socoti pe noi insine a fi nimic (vezi Sfantul Varsanufie). Sfintii, care s-au nevoit fara incetare pentru a se curati, au privit acest fel de lucrare ca fiind prima treapta. Pe cea de-a doua treapta se afla patima cea mai mare pe care o lucreaza cineva si care se vadeste pe sine in vremea convertirii, atunci cand omul vine la cunoasterea propriei pacatosenii si se pocaieste. Fagaduind sa nu mai pacatuiasca, mai ales asupra acestei patimi este concentrata atentia nevoitorului.

De aceea, chiar si dupa convertire patima principala trebuie sa fie cea mai apropiata tinta a luptei impotriva pacatului care are salas in noi. Ea atrage la sine toate celelalte patimi, ca si cum le-ar lega de sine sau le-ar da prin sine un punct de sprijin. Putem vadi celelalte patimi doar slabind si biruind patima principala, urmand apoi sa le risipim pe toate odata. Trebuie sa ne indreptam de la inceput toate fortele impotriva ei si aceasta mai cu seama din pricina faptului ca in acest moment avem multa ura fata de ea, ura din care vine si puterea de a i ne impotrivi. Iar fara a o zdrobi pe aceasta dintai, nu vom putea sa le biruim pe celelalte.

Pe a treia treapta este de la sine inteleasa necesitatea respectarii unei randuieli a faptelor celor dupa Dumnezeu. Astfel, chiar de la inceput se duce razboi impotriva patimilor precumpanitoare, mai tarziu impotriva izvorului lor, iar apoi, cand toate sunt ingenuncheate, virtutea este sloboda sa caute resturile ostirii dusmane, dupa propriul sau discernamant si mai ales dupa imboldurile launtrice. Trebuie sa ne luptam mai intai cu patima care se desteapta si se vadeste pe sine. (…)”

Preluat de aici.

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, Calea spre mantuire, Editura Egumenita, Bucuresti, 2009)

Când vine vorba de iubire

Posted in Cugetări by Mirean on 14/01/2010

Când vine vorba de iubire, chiar dacă spui „te iubesc” din toată inima, de fapt nu spui doar „te iubesc aşa cum eşti”, pentru că iubim pe celălalt nu doar „aşa” cum este, ci şi ceea ce poate fi, căci fiecare dintre noi poate fi bun chiar dacă acum este rău, sau poate fi blând chiar dacă acum este aspru sau iute la mânie, fiecare păcătos poate fi iertat de Domnul şi mântuit, oricât ar fi de păcătos, cu condiţia să se pocăiască, să se smerească şi să ceară Domnului iertarea, SĂ VREA şi el să fie iertat, mântuit. Astfel, noi iubim pe cineva pentru ceea ce este de fapt: o fiinţă creată şi iubită de Acelaşi Domn care ne-a creat şi ne iubeşte şi pe noi. Deci, nu doar „te iubesc pentru ceea ce eşti”, adică nu-ţi iubesc inclusiv păcatul, ci „te iubesc pentru ceea ce poţi deveni”, căci „văd” în celălalt posibilitatea îndreptării lui şi pentru asta îl iubesc tot mai mult, cu răbdare şi nădejde în Domnul.

De aceea, atunci când iubeşti, doreşti îndreptarea celui iubit şi te simţi obligat, prin iubire, să participi la aceasta, să-l ajuţi şi este chiar o datorie a creştinului să contribuie, atât prin rugăciune, cât şi prin sfat, la îndreptarea altora. Domnul ne-a iubit pe noi si S-a jertfit pentru mântuirea noastră pe când noi eram păcătoşi („Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi.” – Rom. 5, 8), aceasta este dragostea cea mai mare. Asemenea si Sf. Arhidiacon Ştefan s-a rugat pt vrăjmaşii săi: “Doamne nu le socoti lor păcatul acesta” iar dintre duşmani s-a ridicat marele Pavel.

Preluat de aici.

Tagged with:

BUCURIA, SEMNUL PRIETENIEI CU DUMNEZEU

Posted in Cugetări by Mirean on 14/01/2010

Nădejdea este lanţ puternic agăţat de ceruri. Dacă ne ţinem strâns de el ne trage încetul cu încetul spre înălţimea aceea şi ne ridică deasupra tuturor răutăţilor din această viaţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Şi cei credincioşi şi cei necredincioşi şi cei buni şi cei răi şi bărbaţii şi femeile intuiesc, recunosc şi afirmă că prietenia este una din stările cele mai dorite şi aşteptate, care poate fi între două sau mai multe persoane.

Când ai un prieten apropiat, simţi că ceva din frumuseţea şi calităţile lui sufleteşti, te susţin în viaţă, în existenţă şi îţi transmit o bucurie pe care ai vresa să o ai continuu. Dacă acest lucru este aşa de frumos între între persoanele omeneşti, ce poate simţi cineva atunci când simte prietenia cu Dumnezeu! Prietenia cu Dumnezeu este o miere rară care poate fi gustată în prietenia cu prietenii lui Dumnezeu. Prietenia cu Dumnezeu, atunci când se întâmplă cu adevărat este afirmată de un semnul bucuriei. Este un dar aşa de mare să ai un tovarăş voios şi mulţumit şi este o povară să trăieşti cu cineva care pururi este nemulţumit, cârtitor şi trist.

În viaţa cotidiană, în viaţa de zi cu zi, în psihologie şi în duhovnicie, toţi oamenii râvnesc să atingă această stare de mulţumire şi bucurie. Starea de mulţumire este aşa de vulnerabilă, omul nu are nici un instrument sigur prin care să stăpânească pacea, liniştea, aşezarea şi mulţumirea. Bucuria este un dar care vine de sus şi nu are în mod obligatoriu legătură cu condiţionările exterioare.

Citeam, nu demult, într-o carte „Din teminţă spre sinaxare”, despre modul cum a trecut pe tărâmul celălalt un preot care a trecut prin suferinţe inimaginabile. Ca şi cum ar fi vorbit cu o persoană necunoscută, invizibilă, dar foarte prezentă întreabă:

– De ce, Doamne, de ce?

– ….

– Ştiu, Doamne, ştiu!

– …

– Înţeleg, Doamne, înţeleg!

Şi învăluit de o linişte şi de o pace imperială a trecut către viaţa cealaltă în Împărăţiei lui

Dumnezeu.

Atunci când Dumnezeu se sălăşluieşte în inima noastră, în sufletul nostru se naşte mulţumirea, se naşte bucuria, se naşte pacea. De aceea şi Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să dăm mulţumire pentru toate (I Tes 5, 18). Să dăm ulţumire pentru toate pentru că „Dumnezeu se foloseşte chiar şi de cele rele pentru promovarea binelui” (Sf Grigorie de Nyssa).

Câţi dintre noi n-am fost măcar o singură dată în viaţă dominaţi, risipiţi de întristare, depresie? De ce? Pentru că semnul prieteniei cu Dumnezeu a fost prăbuşit, a fost anulat, pentru că prietenia noastră cu Dumnezeu nu a fost o realitate puternic înrădăcinată în noi. Prietenia cu Dumnezeu înseamnă încredere neclintită în purtarea Sa de grijă. Fără o încredere nezdruncinată în Dumnezeu sufletul nu află odihna. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Omul care se teme de Dumnezeu cum se cuvine şi se încrede în El a atins rădăcina bucuriei şi are izvorul întregii veselii”. Dar această încredere odihnitoare este un pisc pe care nu îl cucereşti doar printr-o privire uimitoare.

Uneori Dumnezeu ne lasă dominaţi de întristare pentru a ne arăta ce putem face noi atunci când suntem singuri. Omul fară ajutorul lui Dumnezeu ajunge să fie purtat adeseori fie în tenebrele mândrei, fie ale desnădejdii. Aceasta este diada întunericului care îi şopteşte insidios omului, fie că este un nimeni şi că existenţa lui nu are nici un sens, fie că este o persoană mult mai importantă decât celelalte. Şi este ciudat că aceeşi persoană este chinuită la intervale scurte de timp, fie de mândrie fie de desnădejde, fapt care evidenţiază lucrarea duhurilor rele care înviforează şi chinuie sufletul omenesc. Duhurile însingurării vrea să ne despartă prin gânduri tenebroase, prin necredinţă şi îndoială de Duhul Sfânt, izvorul bucuriei noastre pentru a ne duce în hăul întristării şi al dezolării. În Acatistul Duhului Sfânt îl rugăm pe Dumnezeu să ne întindă mâna şi să ne aducă raza izbăvirii când ne aflăm în această stare: „Când Duhul Sfânt S-a îndepărtat de la Saul atunci spaima şi neliniştea l-au cuprins, iar întunericul desnădăjduirii l-a coborât în cele mai dedesubt; aşa mi s-a întâmplat şi mie în ziua întristării şi împietririi sufletului meu, căci m-am îndepărtat de la lumina Ta. Veselia sufletului meu, dă-mi a te chema necontenit până ce lumina Ta mă va lumina pe mine cel împuţinat la suflet!”

Când omul îşi concentreză prea mult atenţia spre trecut şi împrospătează în memorie eşecurile sale, atunci el este hărţuit de întristare. Asupra trecutului nu se mai poate opera niciodată, trecutul rămâne trecut, de aceea atuci când încearcă să îndrepte şi înfrumuseţeze în mintea sa greşelile sale din pricina cărora acum suferă, în sufletul său se naşte melancolia şi depresia. Atunci când amintirea evenimentelor neplăcute creează în suflet întristarea omul trebuie să înţeleagă ca „singura nenorocire este să fii despărţit de Hristos” (Sf Ioan Gură de Aur). Sau ceea ce spune poetul Traian Dorz: „Poţi să renunţi la tot ce ai,/ să nu renunţi la rai/. Poţi pierde tot ce ai frumos,/ să nu-l piezi pe Hristos”.

Atunci când legăm mulţumirea noastră numai de lucrurile cele vremelnice, numai cu aspiraţiile pământeşti, vedem tot mai neputincioşi cum ele se risipesc ca nişte iluzii undeva într-un viitor îndepărtat care niciodată nu se face prezent. Toate realizările lumii, toate performanţele artei lumeşti (muzica, pictura…) ne spun că există o fericire, există o împlinire dar nu ne deschid calea către acestea. Ne vorbesc de rai, dar nu ne deschide calea către el. Toate lucrurile care ne uimesc şi ne exaltă de multe ori, înfiripă şi dezvoltă în noi un complex refulat al paradisului pierdut. Este imposibil să vâsleşti pe marea de sensuri ale exaltărilor confuze din lumea artei şi să nu rătăceşti în tenebrele întristării şi ale lipsei de sens. Dar dacă în acest univers găseşti calea pe care Dumnezeu a deschis-o spre tărâmul bucuriei, atunci arta te ajută să te apropii de Dumnezeu.

Părintele Profesor Alexander Schmemann în cartea sa „Euharistia, Taina Împărăţiei”, leagă mulţumirea de cunoaştere a lui Dumnezeu şi zice aşa: „Aşa cum este cu neputinţă să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu fără să-L cunoşti, tot aşa este cu neputinţă să-L cunoşti pe Dumnezeu şi să nu Îi mulţumeşti… Cunoaşterea lui Dumnezeu transformă viaţa în mulţumire, iar mulţumirea transformă veşnicia în viaţa veşnică “. De aceea atunci când Îl aflăm şi Îl cunoaştem pe Hristos Care ne deschide calea adevărată spre Împărăţia Sa, abia atunci, în sufletul, se naşte mulţumirea şi bucuria.

În Sfânta Liturghie suntem contemporani cu toate evenimentele pe care Mântuitorul Hristos le-a făcut pentru mântuirea noastră, de la Naştere şi până la cea de a doua Venire a Sa. Da, în Liturghie, suntem contemporani chiar în cea de-a doua venire a Mântuitorului. Deci noi nu ne mai temem de Sfârşitul Lumii, dacă trăim cu adevărat Sfânta Liturghie.

Când conştientizezi şi mai ales când simţi că trăieşti în Împărăţia lui Dumnezeu, în suflet se naşte mulţumirea. Este sugestiv faptul că cuvântul „mulţumire” traduce cuvântul grecesc „euharistie”. Vedeţi, în Liturghie, Dumnezeu vrea să ne ducă pe tărâmul euharistiei adică pe tărâmul mulţumirii. Iar dacă ne gândim că viaţa este o liturghie universală, înţelegem că Dumnezeu dacă vrea să dea omului ceva, acest dar este mulţumirea şi fericirea.

Aşa cum puem vedea prietenia cu Dumnezeu nu este o serenadă dulce, un cântec siropos, ea este un drum cu multe căderi şi ridicări. Este o relaţie în care bucuria, pacea şi încrederea sunt înviforate fără milă de însingurare, tristeţe şi îndoială. În mod paradoxal prietenia cu Dumnezeu nu face viaţa mai uşoară, ci mai grea; până ajungi să cucereşti o certitudine treci prin atâtea lupte. „Cu toate acestea numai astfel de lupte îl ajută pe om să-şi împlinească vocaţia sa umană, superioară; numai în astfel de lupte cu eforturi, în urcuşiri şi coborâşuri, omul se poate considera persoană cu adevărat” (Alexander Schmemann, Tatăl nostru, p. 28).

Să-I cerem lui Dumnezeu mulţumirea şi să ne silim să o cucerim. Că Dumnezeu lucrează euharistia (mulţumirea) Sa în sufletele care se silesc să deprindă acest meşteşug ceresc.

Vasilcă Nica

Surprizele preotesei

Posted in Parabole by Mirean on 14/01/2010

Cerescul arhiepiscop al Cezareii, Sfântul Vasile cel Mare (330-378) a fost, după cum spune sfântul său frate, episcopul Cezareii, Sfântul Grigorie al Nyssei, „gura” Bisericii şi „privighetoarea de aur” a sfintelor învăţături. Din comoara de daruri cu care fusese hărăzit, ne vom referi, în continuare, la darul străvederii şi la cel al tămăduirii.
Într-un oraş din Cappadocia vieţuia un preot virtuos, pe nume Anastasie. Deşi era căsătorit, trăia în feciorie împreună cu soţia sa, preoteasa Theognosia. Pe lângă aceasta, pe-ascuns, îngrijea în casa lui un lepros.
Odată Sfântul Vasile cel Mare a venit la ei acasă unde-a văzut-o pe preoteasa pe care nu o cunoscuse până atunci. Şi, deşi n-o mai văzuse, a salutat-o spunându-i pe nume. Foarte tare s-a mirat femeia de-aceasta. Apoi sfântul a întrebat-o:
– Unde este fratele tău, părintele Anastasie?
Femeia se miră din nou. Însă prilejurile de uimire nu au fost doar acestea. Când îi spuse sfântului că soţul ei s-a dus pe câmp, Sfântul Vasile i-a răspuns:
– Ştii ceva? S-a întors deja de pe câmp şi-acum e în casă!
Atunci preoteasa, cunoscând sfinţenia arhiepiscopului, a căzut la picioarele lui, cerându-i fierbinte să se roage pentru ea.
Când se întâlni cu preotul Anastasie, Sfântul Vasile cel Mare îi spuse:
– Nu-i mai spune soţie, ci soră, de vreme ce trăiţi ca fraţii.
Apoi l-a întrebat ce alte virtuţi mai lucrează. Acela i-a răspuns pe un ton cât mai convingător:
– Sfinte părinte, n-am nici o virtute şi nu fac nici un lucru bun.
– Cum aşa? îl întrebă sfântul. Ia să vedem ce-ai în odaia aceasta.
În timpul acesta arăta spre uşa odăii în care sta închis leprosul.
– Deschide uşa, îi porunci preotului..
– Sfinte părinte, mai bine n-o deschidem, căci locul e murdar.
– Nu-i bai, căci un asemenea loc caut. Deschizând uşa, dădu cu ochii de Lepros.
Atunci Sfântul Vasile cel Mare îi spuse preotului:
– De ce ascunzi aici această comoară ?…. Te-ai chinuit cu el atâţia ani. Îngăduie-mi ca-n noaptea aceasta să mă îngrijesc eu de el.
A rămas sfântul în acea noapte în odaia leprosului, rugându-se fierbinte lui Dumnezeu! Iar dimineaţa îl scoase afară pe lepros, tămăduit de cumplita boală, ale cărei semne groaznice dispăruseră cu totul.
(Sinaxar)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul tămăduirii