Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Numai Eu ţi-am rămas

Posted in Cugetări by Mirean on 13/01/2010

De ce o greşală ne doare (ne afectează) mai mult şi alta mai puţin? Pentru că noi rezonăm cu acel eşec la nivele separate. Aşa şi Petru, a regretat şi a înţeles motivul lepădării lui de Hristos în contextul în care şi pe el l-ar fi marcat extrem de profund dacă un prieten îi nega prietenia. De ce s-a lepădat, totuşi? Deoarece a trebuit să înţeleagă, că simpla apartenenţă la o relaţie nu dovedeşte nimic mai mult decât o realitate contextuală. A fost nevoie să „spargă” limitele crezului său pentru a-L promulga cu toată inima sa. Ce l-a rănit profund? Descoperirea adevăratei sale puteri, care era nulă fără sursa ei: dumnezeirea.

Hristos anticipase totul, ştia cum avea să reacţioneze în orice situaţie. Până azi, ne-am străduit din răsputeri să intuim, să-L imităm pe Domnul. Ne cunoaştem, ne pierdem sensul, rătăcim, revenim pe linia dreaptă, construim apoi trasee spirituale întortocheate, ca şi când am fugi de Iisus. Ne căutăm o identitate. Aşa făcea Petru: era pe „cont propriu”. Până când, ceva îl dezarmează: crezul său. Şi cu toate acestea, el Îl iubea pe Domnul. Câte greşeli nu facem, la rându-ne, din iubire?

Atât de multe erori întâmpinăm până când, nesuportând această constatare, ne întoarcem, ca Petru, şi plângem. Plânsul denotă faptul că mai e o fărâmă de suflet sănătoasă. Şi câţi nu şi-au schimbat radical viaţa în urma lacrimilor nemângâiate de nimeni? Câţi n-au dezvoltat o întreagă filosofie despre existenţă?…sperând să se afle, pe undeva, chiar pe ei.

Toată viaţa poţi alege să Îl negi pe Hristos. Toată viaţa te chinui neobosit să-L distrugi din adâncul tău. Toată viaţa pierzi, te goleşti de umanitate. Astfel vine sfârşitul.

Ştiţi ce te determină să-L mărturiseşti, dintr-o dată, pe Hristos? Faptul că nu mai ai de pierdut nimic. Întreg arsenalul de săgeţi otrăvite l-ai epuizat. Ţi-ai pătat ochii cu ură, mâinile cu sânge, în spate cari aceeaşi bolovani inutili. Obosit, răspunzi ca-ntr-o aiureală de bolnav: „Ai învins!”…
De-a lungul vieţii, fiecare dăm mâna cu Petru, cu Iuda, cu tâlharul nerecunoscător de pe cruce, cu tânărul cel bogat, cu Maria Magdalena şi le ridicăm „crucea” cu uşurinţă. Cochetăm chiar pe marginea acestei căi, împărţim cărţi pentru jocul nostru ce-l ştim de când lumea şi-l credem fără sfârşit.

Numai spini pentru o nouă coroană îi strângem Lui Hristos într-o viaţă de om. Suntem atât de slabi în purtarea „crucii” proprii, încât apelăm la altele, îi copiem pe cei cu care rezonăm (de aici alegerea anturajului fiecăruia). Hristos ne lasă până sfârşim jocul…nici nu-i mai reţinem miza, atât de mult a trecut de când am apărat un fals crez.

„De fapt, în orice făceai, voiai să-Mi atragi atenţia. Ca să-ţi demonstrez că ţi-am înţeles mesajul, numai Eu ţi-am rămas!”

…Şi în singurătatea copleşitoare, cei doi s-au îmbrăţişat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: