Paradigme pentru renaşterea creştinismului

Deţinutul profet de Ioan Ianolide

În acest secol, eroismul a fost învins de laşitate, calitatea copleşită de cantitate, omul dominat de tehnică; duhul a fost subordonat materiei, adevărul răstălmăcit dialectic, binele uitat de atîta răutate, iar creştinii prigoniţi de anticreştini.

Lumea actuală este în plină învălmăşeală, căci coordonatele ei principale fac viaţa insuportabilă. Bogaţii nu se mai satură de bogăţii şi vor să stăpînească pămîntul, iar puternicii nu mai au limită în putere şi retează orice opoziţie din lume. Tehnica ne copleşeşte şi pe noi şi natura, devenind un coşmar. Nu vrem să mai murim, din care cauză ucidem pruncii ce-şi anunţă apariţia la porţile vieţii. Ne urîm între noi, încît am devenit insensibili la suferinţa reciprocă ce ne-o cauzăm. Simţurile declanşate, epuizate, denaturate, au pus stăpînire pe mintea oamenilor. Valorile acestei lumi izvorăsc din egoism, materialism şi ateism.

O lume fără Dumnezeu şi fără suflet.

Creştinătatea îşi împarte istoria în două epoci, caracterizate prin două căi: apostolatul şi rugăciunea.

Palatul fermecat de Ioan Ianolide

Ioan Ianolide

Chinuit, sfîşiat de-ntrebări şi cu jar pe

Rănile vii, sîngeram în nelinişte, greu.

La dreapta mea era o bufniţă, iar la stînga un şarpe.

Şi-am auzit pe şarpe grăind: „Nu există Dumnezeu”.

Am pornit prin pustiu. Eram singur şi-mi era frică.

În urechi îmi sunau cuvintele şarpelui, de tăgadă.

Într-un tîrziu am aflat oazele singurătăţii, neumblate,

Şi ochiul meu, ca al bufniţei, prin noapte a-nceput să vadă.

M-adulmecau de departe, flămînzi, în tîrcoale,

Şacalii deşertului, chelălăind.

Dunele nopţii pîndeau, muindu-şi spinările goale

Şi tot mai rar l-am auzit pe şarpe şoptind.

Desluşeam acum beteala unei cărări prin pustie,

Ca firul subţire al stelei ce călăuzise pe magi.

“… i s-a arătat Sf. Valeriu Gafencu care i-a spus să îl caute că îl vor găsi”!

Sf. Mc. Valeriu Gafencu, Sfîntul închisorilor

În luna iunie a acestui an, Valentina Gafencu, sora martirului anticomunist, Valeriu Gafencu, supranumit Sfântul închisorilor, a cerut binecuvântare de la Părintele Justin Pârvu pentru a înainta o cerere către CICCR (Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România) spre demararea unor cercetări arheologice în cimitirul de la Tg Ocna, menite să stabilească locul unde a fost îngropat fratele ei, precum şi căutarea, deshumarea şi recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale acestuia, în cazul în care vor fi descoperite. Părintele Justin nu doar că binecuvintează, ci şi sprijină financiar această campanie de cercetare arheologică.

Au trecut câteva luni până când în sfârşit primim răspunsul pozitiv la cererea doamnei Gafencu, din partea domului arheolog Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, un creştin cinstit şi curat la suflet, şi din partea domnului Ioan Chertiţie, fost gardian de penitenciar, o figură impresionantă prin râvna

Nicolae Iorga despre martiriul lui Moţa şi Marin

DOI BĂIEŢI VITEJI: MOŢA ŞI MARIN

Nicolae Iorga (1871-1940)

Luptînd pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi Băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii. Cînd, în zilele din urmă, îndepărtam [?] ştirile de o monotonie desăvîrşită – în ciuda măcelului zilnic – cu privire la ceea ce se petrece, în miez de iarnă, acolo, în nenorocita Spanie, nu ne gîndeam că între aceia care şi-au dat viaţa luptînd pentru cauza cea bună erau aceşti doi fii ai ţării noastre.

Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit (pentru că altfel rămîne celălalt entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur), încălziţi de o idee căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decît în România însăşi o agitaţie care nu-i aduce întotdeauna bine, să meargă acolo unde nu sunt discursuri

Pr. Dumitru Stăniloae despre jertfa noilor martiri Ion Moţa şi Vasile Marin, comandanţi legionari

Ofranda adusă lui Dumnezeu de poporul Român

Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae - Părintele teologiei româneşti

Jertfa acestor „doi băieţi viteji” are semnificaţia unei ofrande aduse lui Dumnezeu de poporul român, popor înzestrat cu o spiritualitate superioară, care poate servi de model pentru celelalte popoare şi poate ajuta la ridicarea întregii umanităţi pe o treaptă superioară.

Această faptă de jertfă supremă a lui Ion Moţa şi Vasile Marin pentru creştinism a meritat să fie cinstită -destul de tîrziu, la trei ani de la înlăturarea comunismului  - printr-un parastas prin care să se pomenească sufletele celor doi martiri ai crucii şi să se atragă atenţia poporului nostru asupra semnificaţiei majore a acestei jertfe.

(Interviu realizat la 19 ianuarie 1993 şi publicat în Gazeta de Vest, nr.105, ianuarie 1995)

Piraţii sexualităţii

Auzeam, înainte de război, că epocile postbelice sunt caracterizate mai evident printr-o recrudescenţă a pervertirii sexuale, dar niciodată n-aş fi crezut că se poate ajunge în această materie acolo unde, inconştienţi şi răi, am ajuns astăzi. Degradarea infamă a legăturii dintre bărbat şi femeie, acceptarea, aproape cu indiferenţă, din partea întregii feminităţi “ele peste tot locul”, a acestei murdare înjosiri a trupului femeiesc, niciodată n-ar fi fost de crezut să ajungă în halul de sălbatecă isterie şi dezgustătoare exhibiţie animalică, de astăzi…

Gheorghe Racoveanu – teolog, desţărat, apologetul Omeniei

Gheorghe Racoveanu (10.02.1900 – 1.05.1967)

Născut la Crăgueşti (judeţul Mehedinţi), Gheorghe Racoveanu a studiat teologia la Universitatea din Bucureşti, specializîndu-se în problemele ortodoxiei. El a fost unul din cei mai apropiaţi şi apreciaţi discipoli ai profesorului Nae Ionescu, cu care a fondat şi redactat revista teologică „Predania”.

Frămîntările politice, începînd din 1940, l-au silit să ia calea exilului, unde a avut parte de „ospitalitatea” hitleristă de la Rostock şi din lagărul de concetrare Buchenwald.

Deşi avea o admiraţie nemărginită faţă de persoana lui Corneliu Codreanu şi doctrina lui, Racoveanu nu s-a încadrat în Mişcarea legionară, pe care însă a caracterizat-o scriind:

Anastasia Popescu, Mama Sica – Comandant Legionar

Anastasia Popescu, Comandantul Cetăţuilor Legionare

Printre personalităţile marcante ale Mişcării Legionare, Sica Popescu a fost o figură aparte, bine cunoscută chiar şi dincolo de cadrul strict legionar.

Era nepoata lui Teodosie Popescu, unul dintre Văcăreştenii care, sub comanda lui Corneliu Zelea Codreanu, au întemeiat, la 24 Iunie 1927, Legiunea Arhanghelul Mihail, apoi denumită Garda de Fier sau Mişcarea Legionară.

Sica (diminutiv de la Anastasia) era numele sub care era cunoscută atît în Legiune cît şi în lumea înconjurătoare, şi care-i va rămîne pentru totdeauna.

Pentru credinţa ei şi pentru elanul cu care

Ion Pantazi – căpitan în rezervă, desţărat, frate de cruce

Ion Pantazi (26.07.1920 - 9.08.1996)

Ofiţer activ, locotenent de cavalerie. În 1940 a absolvit liceul militar şi a luat bacalaureatul, la Cernăuţi. La 10 Mai 1942 a absolvit şcoala de ofiţeri şi a fost avansat sublocotenent. În liceu a făcut parte din Frăţiile de Cruce. La 1 Iunie 1942 a plecat pe front şi în 3 ani de participare a fost decorat cu Coroana României clasa a 5-a, Steaua României clasa 5-a, Ordinul Mihai Viteazul, Crucea de Fier clasa a 2-a şi clasa 1 -a. A fost arestat în 1946. A executat 16 ani de închisoare. A evadat din minele de la Cavnic, dar după 5 zile a fost prins. A fost eliberat în 1964. În 1978 a ajuns în exil şi a avut un admirabil comportament. A colaborat la ziarul Stindardul, director faimosul Ion Emilian, ziar de coerenţă extraordinară în apărarea drepturilor româneşti. La moartea lui Emilian, publicaţia a fost preluată de Pantazi. În 1985, devine Stindardul Românilor. Ca scrii­tor, Ion Pantazi e autorul cărţii Am trecut prin iad, în două volume: lectură obligatorie, din foarte multe puncte de vedere, pentru orice român. Viaţa din închisori, viaţa din exil, laşitatea princi­palilor actori ai ne­ghiobiei de la 23 au­gust 1944, sunt văzute cu o

Premiul ALFRED NOBEL din 1923 pentru descoperirea insulinei

Dr. Nicolae Paulescu (1869-1931) adevăratul descoperitor al insulinei

Cea mai mare nedreptate din istoria universală a ştiinţei.

Cel mai patent şi evident furt intelectual din sec. XX.

Insulina e hormonul secretat de insulele lui Langerhans din pancreas pentru a asigura metabo­lismul glucidelor şi pentru a menţine glicemia în jurul 1 la mie.

Prezumţia de existenţă a acestui hormon este încă de la sfîrşitul sec. XIX şi numele de insulină a fost dat de un francez încă dinainte de primul război mondial.

Prima dificultate: extirparea întregului pan­creas astfel încît respectivul animal de experienţă să supravieţuiască minimum încă o lună pentru a se putea urmări efectul administrării extractului.

A doua dificultate: după distrugerea părţii exocrine a pancreasului să se obţină din partea lui en­docrină recte insulele Langerhans un extract nu al­coolic, ci apos pentru administrare subcutană.

Prof. dr. Nicolae Paulescu (1869—1931) a lucrat timp de 16 ani

Documente: NOUA TACTICĂ LEGIONARĂ din Martie 1938

Politica este de 10 ori mai primejdioasă, de 100 ori mai dificilă şi de 1000 ori mai exigentă decît războiul. Aşa cum s-a ajuns la o specializare în arta şi ştiinţa războiului, tot astfel există o specializare în arta şi ştiinţa politicii.

Mă refer la Politică şi nu la politicieni.

În politică la fel ca în război, mijloacele şi metodele au rezultate certe numai la prima lor întrebuinţare. Adică numai atunci cînd şi numai atît cît constituiesc surpriză pentru adversari.

La a doua întrebuinţare, oricine cîştigă mai multă abilitate şi ajunge la mai multă siguranţă. Dar adversarul şi nu mai puţin concurenţii învaţă mai repede decît te perfecţionezi tu în respectivele mijloace şi metode întrebuinţate, în felul acesta se pierde factorul surpriză şi la viitoarea întîlnire adversarul opune contra-arme egale cu armele noastre.

Prieten bun

Ana Maria Marin (1910-2001), medic, de origine evreică, soţia martirului pentru Hristos, Vasile Marin

Prieten bun, aş vrea să-ţi fac un dar,

Curat, nemuritor şi rar,

Furat din lacul cu palate de cleştar,

Din cartea de poveşti;

O apă vie, izvorîtă din pereţi

De stîncă; un buchet de dimineţi

Cu nouraşii ruşinaţi de zori,

Plutind pe cerul fără de culori

Al unei zile reci.

În dar să-ţi dau, un zîmbet de copil,

Îndemn la simplitate

Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tra­gică pentru cîştigarea unui prisos de bine. În epoca modernă, acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizaţiei. Singur sau în mijlocul societăţii, omul s-a străduit în acest sens…

Nevoia de a corespunde vremurilor, ambiţiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a deco­rativului şi inutilului. [...] Pentru ca o înnoire să fie posibilă omul trebuie să renunţe la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

Omul “civilizat”

Omul „civilizat” este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul – prezentul care, fără un sens si o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi fu­ge – să-l trăiască prin toate simţurile trupului, atît de rafinate de civilizaţia aceasta de care sun­tem atît de mîndri.

A mînca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotun­de ale banului devenit în acest fel un adevărat Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Libertăţi şi libertate

De veacuri omul suferă şi luptă pentru liberta­te: libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseţii şi ale credinţei.

O zădărnicie cît muntele vieţii. Omul trăieşte dezgustător de intens toate libertăţile făpturii sale căzute: libertatea desfrîului, a minciunii, a lenei şi a furtului, libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă viaţa într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare. Aceasta pen­tru că omul nu a înţeles şi nici nu a făcut nimic pentru cîştigarea adevăratei libertăţi, care este o condiţie absolută a omeniei.

Trufia

În comunităţile omeneşti întîlnim adesea un spectacol dintre cele mai triste. Oamenii mai sim­ţitori, mai curaţi şi mai blînzi sunt, de obicei, obiectul batjocurii celorlalţi lipsiţi de aceste daruri. De cele mai multe ori, bunătatea, care este strîns legată de simţirea aleasă şi de curăţenie, es­te luată drept prostie. Lipsa de capacitate în a face răul şi a brutaliza este socotită ca o infirmitate morală şi deci obiect de batjocură. În om este o ciudată înclinare de a se distra şi a exprima tot­odată trufia pe această cale.

Dar nu numai atît. Omul este înclinat adesea să creadă în desăvîrşita sa putere: stăpîn deplin pe soarta sa şi a semenilor, stăpîn neîntrecut şi bun cîrmuitor a toate. Este aici un sens întors şi tragic al vieţii morale. Omul cade adesea

MINCIUNA

Oamenii nu pot trăi fără să mintă. Minciuna este o hrană zilnică, mai ales pe masa oamenilor de “sus”. Poleită cu nume de inteligenţă, diplomaţie sau alte meşteşuguri, minciuna cheamă, leagă şi dez­leagă, preface şi, mai ales, farmecă. Minciuna as­cunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă deasupra crudelor, dar nu mai puţin frumoaselor adevăruri.

Minciuna este prezentă în viaţa noastră nu nu­mai pentru că simt oameni mincinoşi, oameni ca­re suflă continuu cuvinte rotunde şi subţiri ca bă­şicile. Ea este cultivată şi de o altă categorie, de cea a trufaşilor. Omului îi place minciuna, îi place să fie minţit. Spune cuiva un lucru adevărat! Spune-i direct tot ce crezi nedemn şi urît din gîndul şi fapta sa. Vei culege imediat ura şi dispreţul. Spune-i

FIRE ÎNTOARSĂ

Făptură sculptată de mîinile subţiri ale tuturor rătăcirilor, omul cetăţii noastre caută sensuri acolo unde au secat toate luminile. Sensibilitatea sa pentru lucrurile mărunte şi uşurinţa cu care trece peste cele de mare însemnătate ne arată cît de tul­burată îi este fiinţa.

Sufletul tău se frînge sub povara durerilor din răscruci, gîndul tău aleargă pe căile cerului des­chis ca o minune şi oamenii „societăţilor distinse” te săgetează ironic şi te dispreţuiesc pentru că ai încălcat regulile etichetei.

Omul cetăţii cunoaşte, respectă şi poartă grijă obositoare tuturor rînduielilor sociale, tuturor moravurilor şi formelor inutile.

Pentru ce PROCESUL COMUNISMULUI? Pentru ce nu PROCESUL COMUNIŞTILOR?

Primo

Comunismul a fost fabricat de marile puteri ale planetei şi procesul lui nu-i sarcina României aşa cum n-a fost răspunderea Românilor.

Secundo

În calitate de naţiune mică şi de teritoriu pîn­dit, prima noastră îndatorire e supravieţuire prin adaptare şi anume adaptare în timp util şi înainte de ireparabil.

Terţio

Acest proces al comunismului nu-i diversiune pentru consumarea timpului şi epuizarea energiei pînă la consolidarea în putere şi în legitimitate a neo-comunismului continuator cu alte mijloace a paleo-comunismului?

Să evităm obiectivele false. Să nu ne angajăm pe căi moarte. Trebuie din ce în ce mai multă gîndire şi mai multă inteligenţă. Inteligenţa e matca de pornire a gîndirii şi gîndirea e stimulul trofic al inteligenţei.

Dr. Şerban Milcoveanu

Laşitatea

E mai mult decît absenţa demnităţii şi lipsa  cu­rajului

Gradul I: dezminţi încrederea şi abandonezi lupta. Pînă aici e dezertarea.

Gradul II: treci la inamic şi te pui în serviciul lui. Aceasta e trădare petentă.

Gradul III: munceşti pentru duşman, săruţi mîna care te loveşte şi îţi strigi recunoştinţa pentru călăi.

Dr. Şerban Milcoveanu