Despre înşelare, Teatru şi Film – ALTFEL despre “Ostrov” şi “Ţarul”

monahul Filotheu

fragment din filmul "ortodox" Ostrov

Nimic mai trist decît să vezi cum vasele pierzării stau împotriva Domnului şi Mîntuitorului Iisus Hristos şi a veşnicei Evanghelii.

Nimic mai trist decît să vezi cum fapte rele învederate, semănătoare ale amăgirii antihristice, se aşează în locul icoanelor vieţuirii sfinte, şi de la o zi la alta numărul celor înşelaţi creşte.

Nimic mai trist decît să vezi că în locul Sfintelor Taine şi al Evangheliei Apostolilor, Mucenicilor, Cuvioşilor şi Drepţilor din toată vremea, obrăznicia duhului antihristic pune filme şi piese de teatru.

Nimic mai trist decît să vezi duhovnici gata de a despărţi de Biserica de unde ei au căzut prin înşelare pe cei ce le bat obrazul şi le arată Evanghelia, Canoanele şi Vieţile Sfinţilor.

Documente: Imperialismul iudaic mondial

Ceea ce şi-au propus, ceea ce urmăresc şi ceea ce încearcă Evreii de astăzi la fel ca Evreii din antichitate: este ceva fascinant şi magnetic, dar din păcate pentru urmaşii lor dincolo de imaginaţie şi pe limita demenţii.

Ei sînt 20.000.000 oameni.

Evident: inteligenţi, culţi, muncitori, organizaţi, solidari, şi experimen­taţi. Totuşi numai 20.000.000.

Ospitalitatea

Ospitalitatea este legea omului înnoit prin da­rurile lui Iisus. Îngenuncheat sub icoană în um­brele serii, gazda rodnicelor rînduieli aşteaptă să-i cadă drumeţul ostenit şi sărac, drumeţul ne­ştiut şi necunoscut, drumeţul fără pîine, fără că­pătîi. Ştergarul ospitalităţii mîngîie fruntea asu­dată, vinul întăritor umezeşte buzele arse, vorba unduită şi chipul luminat împlinesc singurătatea săracă a drumeţului.

Ospitalitatea înseamnă suflet deschis,

Sfîntul

Omul, avînd o îndoită natură, nu merge întot­deauna pe calea care urcă. Dimpotrivă, calea care coboară fiind mult mai uşoară, este mai la înde­mînă şi deci mult mai bătută. De aici a venit cre­dinţa că aşa e firesc, că aşa trebuie să fie. Natura omului a fost pecetluită cu semnele păcatului.

Din această rătăcire, din această neputinţă şi uitare omul poate fi scos prin exemplul sfinţeniei. Mult mai preţuit şi urmat în trecut, mult mai ne­socotit şi îndepărtat astăzi, sfîntul este cel mai mare înnoitor de suflete şi vremuri.

Sfîntul trezeşte conştiinţa la o viaţă nouă, la o altă viaţă decît aceea a deprinderilor noastre zil­nice, sfîntul deschide o cale de ascensiune, nebă­nuită şi totuşi atît de umană făpturii acesteia uita­tă în propria sa rătăcire, ademenită de chemările ascunse ale unui pămînt încă nebiruit.

Femeia

Bărbatul este recunoscut unanim ca fiind supe­rior femeii. Această recunoaştere a lăsat peste ochii noştri o perdea care ne opreşte să vedem ceea ce este esenţial femeii, însuşirile sale de căpetenie.

Cine nu a văzut o femeie aplecîndu-se ca o mîngîiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mîngîind un cap de copil sau săturînd un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare decît bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă viaţă: ea iu­beşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii.

Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor mo­rale, trăieşte mult mai adînc decît bărbatul încer­cările interioare ale fiinţei apropiate; ea se trans­pune în întregime în locul altuia, mergînd pînă la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai adînc durerile şi bucuriile celor apropiaţi.

Bărbatul e mai închipuit, mai rece, mai calculat şi mai închis decît femeia. Bărbatul e mai trufaş, mai aspru şi mai egoist. Cu aceste însuşiri, înţe­legem cît de uşor poate deveni tiran.

Îndemn la simplitate

Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tra­gică pentru cîştigarea unui prisos de bine. În epoca modernă, acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizaţiei. Singur sau în mijlocul societăţii, omul s-a străduit în acest sens…

Nevoia de a corespunde vremurilor, ambiţiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a deco­rativului şi inutilului. [...] Pentru ca o înnoire să fie posibilă omul trebuie să renunţe la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

Omul “civilizat”

Omul „civilizat” este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul – prezentul care, fără un sens si o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi fu­ge – să-l trăiască prin toate simţurile trupului, atît de rafinate de civilizaţia aceasta de care sun­tem atît de mîndri.

A mînca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotun­de ale banului devenit în acest fel un adevărat Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Libertăţi şi libertate

De veacuri omul suferă şi luptă pentru liberta­te: libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseţii şi ale credinţei.

O zădărnicie cît muntele vieţii. Omul trăieşte dezgustător de intens toate libertăţile făpturii sale căzute: libertatea desfrîului, a minciunii, a lenei şi a furtului, libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă viaţa într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare. Aceasta pen­tru că omul nu a înţeles şi nici nu a făcut nimic pentru cîştigarea adevăratei libertăţi, care este o condiţie absolută a omeniei.

Trufia

În comunităţile omeneşti întîlnim adesea un spectacol dintre cele mai triste. Oamenii mai sim­ţitori, mai curaţi şi mai blînzi sunt, de obicei, obiectul batjocurii celorlalţi lipsiţi de aceste daruri. De cele mai multe ori, bunătatea, care este strîns legată de simţirea aleasă şi de curăţenie, es­te luată drept prostie. Lipsa de capacitate în a face răul şi a brutaliza este socotită ca o infirmitate morală şi deci obiect de batjocură. În om este o ciudată înclinare de a se distra şi a exprima tot­odată trufia pe această cale.

Dar nu numai atît. Omul este înclinat adesea să creadă în desăvîrşita sa putere: stăpîn deplin pe soarta sa şi a semenilor, stăpîn neîntrecut şi bun cîrmuitor a toate. Este aici un sens întors şi tragic al vieţii morale. Omul cade adesea

MINCIUNA

Oamenii nu pot trăi fără să mintă. Minciuna este o hrană zilnică, mai ales pe masa oamenilor de “sus”. Poleită cu nume de inteligenţă, diplomaţie sau alte meşteşuguri, minciuna cheamă, leagă şi dez­leagă, preface şi, mai ales, farmecă. Minciuna as­cunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă deasupra crudelor, dar nu mai puţin frumoaselor adevăruri.

Minciuna este prezentă în viaţa noastră nu nu­mai pentru că simt oameni mincinoşi, oameni ca­re suflă continuu cuvinte rotunde şi subţiri ca bă­şicile. Ea este cultivată şi de o altă categorie, de cea a trufaşilor. Omului îi place minciuna, îi place să fie minţit. Spune cuiva un lucru adevărat! Spune-i direct tot ce crezi nedemn şi urît din gîndul şi fapta sa. Vei culege imediat ura şi dispreţul. Spune-i

FIRE ÎNTOARSĂ

Făptură sculptată de mîinile subţiri ale tuturor rătăcirilor, omul cetăţii noastre caută sensuri acolo unde au secat toate luminile. Sensibilitatea sa pentru lucrurile mărunte şi uşurinţa cu care trece peste cele de mare însemnătate ne arată cît de tul­burată îi este fiinţa.

Sufletul tău se frînge sub povara durerilor din răscruci, gîndul tău aleargă pe căile cerului des­chis ca o minune şi oamenii „societăţilor distinse” te săgetează ironic şi te dispreţuiesc pentru că ai încălcat regulile etichetei.

Omul cetăţii cunoaşte, respectă şi poartă grijă obositoare tuturor rînduielilor sociale, tuturor moravurilor şi formelor inutile.

Creştinul lucrează cele lumeşti neuitînd de cele duhovniceşti

Şi semănînd el, una a căzut lîngă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mîncat-o. Luca 8:5

Dumnezeu seamănă sămînţa dumnezeirii Sale pe pămînt. El se face om şi cade în inima de lut a omului. Omul este pămîntul în care Dumnezeu vrea să crească. El este locul în care Dumnezeu vrea să rodească. Omul este persoana pe care Dumnezeu vrea să o împlinească.

Cel ce este (vezi Ieşirea 3:14) se pune la dispoziţia celui ce este destinat să devină ca Cel ce este. Pămîntul este nimic, nu are valoare prin sine. Numai primind sămînţa vieţii şi unindu-se cu ea, pămîntul se poate transforma, se poate

Pacea lumii

Lumea vrea pace ca să aibă timp să se poată desfăta prin împlinirea poftelor, prin satisfacerea tuturor simţurilor (mâncare, băutură, fumat, dormit şi lenevit), a plăcerilor carnale (desfrâu şi tot felul de forme de păcătuire libertină şi sodomică), ca să ţină subjugate sufletele sub dominaţia fricii, terorii, crimei, minciunii, instituite ca autoritate legală.

Până mai e vreme, treziţi-vă, toţi care nu ştiţi ce e viaţa voastră, căci se va striga: „Vreme nu mai este! Vremea a trecut!” Vremea de pocăinţă şi mila lui Dumnezeu este înscrisă în timpul   trupului   nostru.   Atât   este!   Timpul   vieţuirii   în   trup!   După   aceea   vine   judecata, dreptatea! Rugaţi-vă să vi se ierte fărădelegile, până mai sunteţi în trup, până aveţi cu ce plăti, suferind în trup, ca să treceţi din moarte – şi prin moarte – la Viaţă. Nu din moartea trupului la moartea veşnică a existenţei, la lipsirea de slava pentru care eraţi meniţi.

A constat încrederea noastră în pacea dată de conştiinţa că Hristos lucrează în noi spre Slava Sa. „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze!” (Ioan, 14, 27). Mântuitorul a precizat expres diferenţierea între pacea Sa şi pacea lumii. Mai întâi, starea de pace sălăşluieşte dacă sufletul tău este ancorat în credinţa că Cel Care a creat totul este şi Purtător de grijă, Pedagog suprem, care conduce totul la scopul pentru care a creat fiecare existenţă.

Nu ştim nimic! Şi parcă nici nu vrem să ştim!

 

De ce unii au simţit nevoia să schimbe crucea roşie de pe maşinile de salvare cu semiluna şi steaua lui David?

Numele lui Hristos a fost şi rămîne incomod pentru toţi cei care lucrează răul în lume. Nu vedeţi cît scandal se face în jurul scoaterii icoanelor din şcoli, din locurile publice? Şi asta în timp ce blocurile şi stîlpii oraşelor sînt acoperite de pancarde de zeci de metri care reprezintă maşini, femei, ţigări, parfumuri, sticle de vin. Încercaţi să afişaţi chipul lui Hristos pe panourile prevăzute pentru reclamă şi veţi vedea că va răbufni un scandal internaţional, în care veţi fi acuzaţi de discriminare. Dar cred că nimeni nu ar reuşi să afişeze chipul lui Hristos în locul panourilor pentru reclamă, chiar dacă ar plăti dublu, pentru că nu va primi aprobare de la primărie. Observaţi că de două mii de ani oamenii se luptă să-L şteargă pe Hristos din istorie, dar nu reuşesc. În fiecare post al Crăciunului şi al Paştelui, Discovery şi National Geographic mai lansează cîte un film deocheat împotriva lui Hristos. În fiecare an mai apare cîte un film sau cîte o carte de succes care atacă Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Auzim acelaşi glas hulitor pe care l-au auzit şi Apostolii, şi creştinii primelor veacuri care erau aruncaţi la tigri şi la lei în arcurile romane. Hristos însă a ieşit întotdeauna învingător!

Inversarea valorilor

Lumea satului, un fost pazic al valorilor / Foto: Agerpres

Ce contează cu adevărat în societatea noastră: banul sau calitatea vieţii?

Ce s-a intamplat cu tara asta in ultimii ani?  Ce s-a intamplat in intervalul de timp ce a trecut intre momentul in care bunica imi spunea : “Omul sfinteste locul!” si pana cand omul de rand a ajuns sa spuna: “Romania, o tara frumoasa, pacat ca este locuita!”?

Psihiatria… Este cea mai noua religie.

Psihiatria... Este cea mai noua religie. Noi spunem ce este bun sau rău. Noi decidem cine-i nebun şi cine nu.

De fapt, Jim… Jim, suntem doar ciţiva aici care sa fim într- adevăr bolnavi mintali. Nu vreau să spun că tu nu eşti bolnav mintal. Pentru că după cite ştiu, eşti… dus cu pluta. Dar nu din cauza asta eşti aici. Nu din cauza asta eşti aici! Nu din cauza asta eşti aici! Eşti aici pentru că aşa o cere sistemul.

Uite, televizorul. Acolo totul e în regulă. Totul e în regulă acolo. Priveşte, asculta, ingenunchiaza, roagă-te. Reclamele!

Noi nu mai suntem productivi. Nu mai facem nimic. Totul e automatizat. Pentru ce mai trăim?

Suntem consumatori, Jim. Da, da, cumperi multe lucruri, eşti un bun cetăţean. Dar dacă nu cumperi, ce mai eşti? Ce? Un bolnav mintal.

Pierderea memoriei ne transformă în oameni de nimic

Nu mai apucăm să ne dumirim privind la ce se întâmplă cu noi, cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm.

Memoria este precum o rădăcină înfiptă adânc în pământ, în pământul trecutului nostru, în pământul fiinţei noastre, undeva departe de grijă şi stres. Dar, dincolo de toate cele văzute sau amintite, există o memorie primordială a omului, care-şi are rădăcinile crescute în sus, către Cel de unde primim energiile sau cuvintele esenţiale vieţuirii noastre. Dumnezeu Însuşi udă acest copac la vremea potrivită pentru a-şi da roadele lui.

De curând am primit darul odihnei pentru câteva ceasuri într-o casă ţărănească din lemn, veche de două sute de ani. Bătrâna care trăise înaintea actualilor stăpâni bătuse atâtea metanii încât adâncituri în lemnul podelei se săpaseră în timp, căci aşa măsura ea trecerea vremii, în tactul smeritei închinări. Se rugase nu numai pentru sufletul ei, ci şi pentru ca această casă a străbunilor să adăpostească, când ea nu va mai fi, oameni ai lui Dumnezeu; şi Cel Preaînalt i-a împlinit voia. Femeia aceasta avea o conştiinţă a succesiunii, a verigii pe care o reprezintă fiecare dintre noi în viaţa neamului nostru, a întregii omenităţi.

Religia fara de religie

Cu siguranţă, această secularizare a Bisericii însăşi determină pe mulţi, şi în special pe cei tineri, pur şi simplu să părăsească Biserica, unde nimeni nu le spune care este de fapt adevărata esenţă şi viaţă a acesteia, ce înseamnă să fii membru al acesteia

Secularizarea americană pe care atât de mulţi ortodocşi o identifică naiv şi eronat cu „stilul de viaţă american” este izvorul profundei crize spirituale a Ortodoxiei. Iar nicăieri nu este mai vizibilă această criză decât în ciudata „religie fără de religie”, care pare a se înfiltra în viaţa Bisericii noastre. Reducerea Bisericii la preocupările materiale, organizatorice şi legislative cu preţul celor religioase şi duhovniceşti; obsesia „proprietăţii”, a banilor şi apărarea „drepturilor parohiale” împotriva episcopilor şi a clerului văzuţi ca o „ameninţare” exterioară; indiferenţa faţă de nevoile misionare, educaţionale şi caritabile ale Bisericii; rezistenţa pasivă şi uneori chiar activă la toate eforturile de aprofundare a vieţii duhovniceşti şi liturgice, de a o face mai puţin „formală” şi mai mult autentică; identificarea religiei cu folclorul şi obiceiurile etnice; egocentrismul şi izolarea virtuală a multora dintre parohiile noastre, lipsa lor de interes pentru nevoile vitale ale Bisericii în general, a misiunii ei în America, toate acestea descoperă o aşa de adâncă secularizare a conştiinţei Bisericii încât oricine devine îngrijorat în ceea ce priveşte viitorul Bisericii noastre, a cărei conducere şi ai căror membri, deopotrivă, nu par să realizeze proporţiile şi profun­zimea acestei crize.

Ciudată ţară, într-adevăr!

Ia staţi, oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece.

Ce caută aceste elemente nesănatoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trai fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplina conştiinţă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic şi om de stat?

“Esti nebun!”

"Vine vremea cand oamenii vor innebuni si, daca vor vedea pe cineva ca nu-i nebun, se vor ridica impotriva lui, pentru ca nu e ca ei, spunandu-i: "Esti nebun!"

Traim vremuri nelinistitoare, in care dragostea multora s-a racit si faradelegea s-a inmultit mai mult ca niciodata. Diavolul (a carui izbanda desavarsita este sa-i faca pe oameni sa creada ca el nu exista) amageste, inseala si seduce cu spor, asa incat pacatul a devenit astazi un mod firesc de viata. O privire critica asupra societatii contemporane ar putea usor distinge cum ca ea nu numai ca nesocoteste Evanghelia, dar si incearca sa i se impotriveasca. Exemplele sunt nenumarate si la indemana; cuvinte ca “pocainta”, “smerenie”, “drum al crucii”, “infranare”, atunci cand nu sunt luate in ras, se rostesc cu stangacie si fara convingere. Omul ideal al lumii noastre este fundamental opus celui hristocentric: zgomotos, mandru, lacom, inclinat spre patimile trupesti, risipit in afara lui.
Intr-o astfel de lume, secularizata si nepasatoare la viata launtrica, Batranii duhovnicesti, monahii imbunatatiti, sunt cei care ne dovedesc fara de tagada ca se mai poate trai dupa cuvantul lui Hristos, ca mai sunt cu putinta experiente ale harului dumnezeiesc. Un astfel de Parinte a fost si Gheronda (Batranul) Iosif.