Palatul fermecat de Ioan Ianolide

Ioan Ianolide

Chinuit, sfîşiat de-ntrebări şi cu jar pe

Rănile vii, sîngeram în nelinişte, greu.

La dreapta mea era o bufniţă, iar la stînga un şarpe.

Şi-am auzit pe şarpe grăind: „Nu există Dumnezeu”.

Am pornit prin pustiu. Eram singur şi-mi era frică.

În urechi îmi sunau cuvintele şarpelui, de tăgadă.

Într-un tîrziu am aflat oazele singurătăţii, neumblate,

Şi ochiul meu, ca al bufniţei, prin noapte a-nceput să vadă.

M-adulmecau de departe, flămînzi, în tîrcoale,

Şacalii deşertului, chelălăind.

Dunele nopţii pîndeau, muindu-şi spinările goale

Şi tot mai rar l-am auzit pe şarpe şoptind.

Desluşeam acum beteala unei cărări prin pustie,

Ca firul subţire al stelei ce călăuzise pe magi.

De izbeam cu toiagul în stîncă, izvora apă vie.

Drumuiam fară preget, cu mana cerului în desagi.

În zori am ajuns în faţa palatului cu poartă de vis,

Străjuită de un vultur, un înger, un leu şi un taur.

Am bătut de trei ori şi poarta singură s-a deschis.

Înşiră-te, mărgărite, pe firul de aur…

Am trecut pe aleea smereniei, printre sînziene udate

Cu apa în care Iisus a spălat picioarele ucenicilor.

Călcam prin cenuşă, pe urmele ciudate

Ale pantofului Cenuşăresei şi ale tălpilor calicilor.

Pe aleea căinţei, sub sălcii am şezut şi am plîns

Îndelung murmurînd, în metanie, psalmul cincizeci.

Serafimi m-au stropit cu isop şi am strîns

Ramuri verzi de pe cioturi crăpate şi reci.

Mergeam acum printre crini, pe aleea curăţiei;

Ca în grădinile cerului, cîntau păsări fară număr,

Zefirul îşi aninase la aripi clopotele utreniei

Şi-am simţit cum se lasă porumbei de lumină pe umăr.

Palatu-şi înălţa coloanele ninse cu polenul solar,

Ca nişte fragile stamine în policandrul unui caliciu.

Am suit scara cu trepte de azur şi cleştar,

Sub razele de aur ce ţîşneau din înalt frontispiciu,

În sala de mese, totul era pregătit pentru cină.

Am închinat din cupa cu Vin şi am frînt cucernic din Pîine;

A coborît Nemărginirea în mărginita-mi tină

Şi-am plutit peste ieri, peste mîine.

În sala tezaurului, tainic ardea un inel,

Ireal risipind pe comori nesortite argilei

Tot aurul tors din blîndeţea privirii din Miel

Şi toată aurora topită în lacrima milei.

În sala de arme, din largi panoplii fulgerau laolaltă

Săgeata-ndrăznelii înfiptă în aripa vîntului

Şi sabia dreaptă şi pură, tăioasă ca limba cuvîntului

Şi scutul heraldic şi platoşa tare şi chivăra-naltă.

Din sala uneltelor am luat un cîntar şi un năvod

Şi-o foarfecă de vier, din curpenul soarelui ca să tai

Butaşi de lumină, meniţi să rodească în glod.

Şi-am pus în picioare sandalele apostolilor,

cu talpă de rai. Trecînd ca într-un vis pe sub curcubeele grinzilor,

Am ajuns în feeria din sala oglinzilor.

Am privit în peretele din Răsărit

Şi am văzut lîngă o apă un copil cu obrajii de pîine,

Trimiţîndu-şi surîsul, în bărci de hîrtie, spre ţărmu-nroşit

Din basmul cu Feţii-Frumoşi, cu pitici şi cu zîne.

Am privit în peretele din Miazăzi

Şi-am văzut pe un tînăr suind către creste de spini,

De ghiara hăţişului trupul nevrînd a-şi păzi,

Flămînd ca să muşte din miezul luminii.

Am privit în peretele dinspre Apus

Şi-am văzut un bătrîn ce cu luare-aminte,

Din braţele crucii pe care-asfinţise Iisus, îşi cioplea un sicriu, împăcat şi cuminte.

Am privit în peretele din Miazănoapte

Şi nimic n-am văzut. Nu puteau să cuprindă

Ochii mei atîta mister. Dar în şoapte

Armoniile astrelor se-auzeau prin oglindă.

Cînd m-am întors printre oameni,

Pe locurile de unde-am plecat,

Înflorea fericirea în dimineţile clare.

Şi mulţi mă-ntrebară de taina palatului fermecat.

Iar eu le-am răspuns că el se găseşte în fiecare.