Nu trîmbiţa înaintea ta!

Nu trîmbiţa înaintea ta!, a poruncit Domnul (Matei 6, 2) – şi totuşi, aproape toţi trîmbiţează sau, mai bine zis, aproape tuturor li se trîmbiţează. Se apropie cî­te cineva de inimă, îşi bagă în ea gura şi trîmbiţează – iar omul ia aminte şi se admiră. Măcar de ne-ar bă­ga minţile în cap gîndul că, dacă trîmbiţa, să zicem, e a noastră, sunetul ei e scos de o putere străină nouă! Dar asta nu ne trece deloc prin cap; dimpotrivă, lauda ni se pare atît de îndreptăţită, încît a o contrazice par­că ar fi o nelegiuire. Dacă stăm să judecăm cum tre­buie, vom vedea că tocmai cînd trîmbiţăm înaintea noastră nu suntem vrednici de laudă. Tocmai această trîmbiţare dă în vileag sărăcia şi nevrednicia noastră. Dacă auzi sunetul acestei pierzătoare trîmbiţe a vrăj­maşului, ia puţină distanţă faţă de sinele tău şi, punîndu-te faţă în faţă cu tine însuţi, apucă-te să te judeci fără făţărnicie. Cineva va trîmbiţa în tine înaintea ta că este cutare şi cutare lucru bun în tine, sau că nu ştiu ce lucru bun ai săvîrşit. Ia uită-te mai bine: de ce îţi vine asta în cap şi îţi captează atenţia? Îţi spun eu: fi­indcă acela este singurul lucrul bun pe care-l ai. Dacă ai avea într-adevăr multe fapte bune, fiecare faptă în parte ar dispărea în masa lor şi nu s-ar face băgate de seamă. Cel ce are mulţi bani nici nu dă atenţie cînd i se dau zeci şi chiar sute de ruble; cel ce are multe ha ine nu dă atenţie unei haine noi, fiindcă are atîtea că una nouă nu are pentru el nimic special: nici cel bo­gat în fapte bune nu îşi va opri atenţia asupra vreuneia dintre faptele sale bune luate în parte. Fiecare faptă bună piere la el, ca o picătură în mare, în bogăţia face­rii lui de bine. De aici reiese că dacă cineva îşi admi­ră o faptă bună, asta pentru că-i singura pe care o are. Fapta bună, fie ea nedesăvîrşită, atrage privirile tot­deauna – iar dacă ar fi multe fapte de acest fel, ochii n-ar şti la care să se oprească. Ei bine, cînd auzi trîm­biţa în tine priveşte lucrurile din perspectiva asta şi explică-ţi singur că aţintirea atenţiei tale asupra fap­tei bune cu pricina nu merită laudă de sine, ci mustra­re de sine pentru puţinătatea faptelor bune. Probabil că în toată suma faptelor tale n-ai la ce să te uiţi, afa­ră de aceea – iar dacă aşa stau lucrurile, starea ta este vrednică de plîns. Nu, nu doar o faptă bună eşti dator să ai, ci toată viaţa trebuie să fie un şir neîntrerupt de fapte bune. Nu te uita la gîndul linguşitor al laudei de sine, ci, pricepînd puterea lui, treci cît mai grabnic la încredinţarea că negreşit eşti sărac în binele care pla­ce lui Dumnezeu de vreme ce te îndulceşti cu gîndul că ai făcut cutare sau cutare faptă vrednică de laudă. Să nu te sui la părerea înaltă despre sine, ci să te co­bori la defăimarea de sine şi la simţămintele de pocă­inţă. Îndată ce vei face asta, va amuţi şi trîmbiţa.

Sf. Teofan Zăvorîtul