În ce constă esenţa creştinismului?

Se spune că în dragoste. Nu, aşteptaţi puţin. Dra­gostea e odrasla, alcătuită din flori şi roade. Mai îna­inte trebuie curăţit pămîntul, arat, semănat, şi după aceea creşte. Ce a zis Domnul despre venirea Sa? De ce a venit El? Ca să caute şi să mîntuiască pe cel pier­dut. Dar cei căutaţi cum se mîntuiesc? Se dezbracă de omul vechi şi se îmbracă în omul nou. Mai înainte tre­buie să se dezbrace, să dea jos şi să arunce toată ve­chitura patimilor şi a păcatelor, după care se vor naş­te şi cele noi-nouţe. Vine frica lui Dumnezeu şi naşte pocăinţa, pocăinţa duce la ostenelile facerii de bine, iar din acestea se naşte dragostea. Sfîntul Isaac Sirul spune aşa: „Cu neputinţă este a trece o mare largă fără corabie: aşijderea, nimeni nu poate să ajungă la dra­goste fără frică. Marea cea puturoasă dintre noi şi ra­iul cel gîndit o putem trece doar pe corabia pocăinţei, pe care sunt vîslaşii fricii. Dar dacă corabia pocăinţei, cu care mergem la Dumnezeu pe marea acestei lumi, nu e mînată de aceşti vîslaşi, ne înecăm în marea asta puturoasă. Pocăinţa este corabia, frica este cîrmaciul, iar dragostea este limanul cel dumnezeiesc. Pentru aceasta, frica ne bagă în corabia pocăinţei, ne tre­ce marea puturoasă a vieţii şi ne îndrumă la limanul dumnezeiesc, care e dragostea. La acest liman ajung toţi cei osteniţi şi împovăraţi cu pocăinţa”.

Sf. Teofan Zăvorîtul